Sursa ziarul: Ungaria/1897-01-01/nr. 1
AȘEZAREA COLONIILOR ROMÂNE ÎN DEVA.
S’ar apuca de un lucru greu acela, care în timpul de față ar voi se scrie monografia cetății Deva. Cu toată că sum convins, că fiecărui membru al societății noastre i-ar salta inimă de bucurie la casul când, cu privire la istoria acestei metropole seculară, i s’ar oferi date mai secure și mai exhauriante decât celea de pană acum, atât în respect cultural și politic, cât și în respect național și interconfesional, ma bucuria s’ar potența, când ar vedea cuprinsă istoria acestui loc însemnat al comitatului nostru într’un op întreg și sistematic. Insă a scrie un op istoric sistematic e o absurditate, pănă ce datele de lipsă nu sunt coadunate. Trebue acumulat o mulțime de materie înainte de ce ne am apucat cu speranța reușitei de edificare a unui edificiu bine plănuit, sau și numai la ridicarea unui fundament. Istoria cetății Deva nu e scoasă la lumină nici în principalele ei linii, cu atât mai puțin e prelucrată în detail. Puținul ce putem ști pană acum despre aceasta cetate, să află așa zicând împrăștiat in mod sporadic ici colea prin unii și alții istorici mai de valoare ai Ungariei și Ardealului. Datele aflătoare in scrierile acestor istorici însă sunt așa de puține și de necomplete, încât atât rolul Devei în țară, cât și a activității ei ortografică și politică e ascuns dinaintea ochilor noștrii prin un butoliu destul de des; — alte relațiuni ale ei însă, precum: desvoltarea-i culturală, luptele-i naționali și confesionali, industria-i și comercial, cu un cuvînt istoria-i internă și acum e un câmp nedesăvîrșit, pre care nu numai nu se ved căi bătucite dar și de poteci călcate de abia dar ici-colea într’un număr foarte mic.
A scrie deci monografia cetății Deva în timpul de fața e imposibil. Materialul trebuincios la așa ceva încă nu e adunat. Dar ceea ce nu se poate face in present, va putea efectui viitoriul, — și la ceea ce nu poate ajunge un om nici pe lângă un zel și încordare mare, cred că va succede instiințelor mai multora, cari vor lucra umăr la umor.
Istoria Devei să se scrie.
Un trecut atât de glorios, un rol atât de însemnat și de ponderos, ca și care l-a jucat Deva în decurs de seclii in aceasta țară și in acest comitat, nu poate remânea ascuns și neapreciat după valoare. Geniul națiunii magiare, care odinioară a privit falnic depre piscul cetățuei Deva la locuitorii cu inimă și moravuri curate ce se locuiau în oraș și in ținutul acela; spiritul Huniadeștilor, Bethleneștilor și Rakoczieștilor, care purcezend depre aceste piscuri au îndemnat la libertate și iubire de patrie pre toți fii acestui comitat; și îngerul păzitor al bisericei protestante maghiare, care a înălțat aici un mur puternic cu privire la libertatea credinței și conștiință, și care a fost aici totdeauna păzitoriul neînfrânt al desvoltării culturei și limbei naționale, vor da impuls și atăror oameni, cari vor înregistra aceasta pagină glorioasă în istoria patriei noastre muntoasă ca un exemplu pentru generațiunile de acum și din viitor.
Lucrul de întâi și de căpetenie însă e coadunarea materialului, din care să se poată construi frumosul edificiu a mărimei vechi și a gloriei trecutului. Apoi coadunarea materialului nu incumbe datorinței unui singur om și nici datorinței edificătoriului. Aici e lipsă de zileri simpli, de lucrători modești, cari să presteze ajutoriu arhitectului. Cu alte cuvinte: trebue să se angajeze mai mulți la lucru ca și apoi cu diligința albinei să scoată la iveală de prin pulsurile arhivelor documentele acoperite de prav referitoare la istoria Devei, ca apoi cu ajutoriul acestora o mână dibace să poată construi monografia acestei cetăți, care va revărsa apoi lumină ni asupra unui punct obscur din istoria comitatului și a patriei noastre.
In rândul acestor lucrători modești m’am înșirat și eu înainte de asta cu un an, când în coloanele foaei „Hunyad“ m’am încercat a face cunoscute unele dintre lucrurile vechi ale eclesiei reformate, anume turnul, biserica, clopotele și epitafiile aflătoare aici, intrucât aceasta s’a putut din partea unui noviciu în ale arheologiei. Pot se zice că a fost un lucru cam greu, nu numai pentru aceea, pentru că „omne initium est durum“, ci și pentru aceea pentru că m’am încercat a brăzdui un atare teren, care până aci a fost cu totul nelucrat, dar înaintea mea absolut necunoscut. Voi fi greșit de secur nu odată. — Dar tocmai pentru aceea ne-am constituit în societate, că conducătorii noștri chemați să ne culeagă și îndrumeze, atunci când greșim și să ne sfătuească și ajute atunci, când cunoștințele noastre defectuoase și știința neparticulară pretinde conducerea și sprijinul celor versați.
De așa ceva ne rog, domnilor, și acum, când voiesc a desfășura înaintea D-Voastre, ca înaintea membrilor societății pentru istoria și arheologia comitatului Huniadoarei, unele resultate ale muncii mele, la cari am ajuns în urma cercetărilor făcute carăi ca începător pre terenul istoriei încă aproape necunoscut înaintea mea. Și cred că nu voi fi închiscret, dacă voi aminti, să spre cercetarea istoriei Devei, respective spre prelucrarea documentelor de mare valoare aflătoare în arhivul eclesiei mele, mi-au dat impuls renumiții noștri istorici: Alesandru Szilágyi și Carol Szabó. Dar totodată trebue se recunosc, că aceasta lucrare ce voi avea onoarea a o ceti acum, nu are pretențiunea de a fi un op sistematic și întreg, ci e numai un fragment, dar care pentru scrierea istoriei cetății Deva conține date foarte insemnate atât din punct de vedere al naționalităților cât și din cel al interconfesionalității.
Valorosul vicepreședinte al societății noastre în o disertațiune cetită în anul espirat a dovedit cu un numer mare de documente fiidedemne, că aceea presumpțiune a concetățenilor noștri români, conform căreia tot teritoriul comitatului Hunedoarei e un atare teritoriu român, unde cu vre o câțiva seclii înainte de aceasta nici poveste n’a fost de maghiari, aparține dominiului basmelor.
A dovedit prin documente vechi, datate de pre timpul casei Arpadiane, că în comitatul nostru au fost 7 castre în jurul cărora au locuit o mulțime de maghiari, cari după toată probabilitatea s'au așezat aici încă cu ocasiunea ocupării Ungariei. Nu mă simt chemat și nici nu se ține de obiectul meu să ating și aceasta chestiune, și chiar numai pentru aceasta o am relevat, ca să trag unele consecuințe cu privire la obiectul meu; și ca cu privire la întărirea acestui adevĕr dovedit de stimatul nostru vicepreședinte să servesc și eu cu câteva date, cel puțin în cât privește cetatea Deva.
Documentele originale aflătoare in arhivul eclesiei mele, pre cari îndată le voi și cita, dovedesc mai presus de orice îndoială, că în Deva nu maghiarii, ci românii sunt așa numiții venituri. Înainte de asta cu 260—270 ani în Deva n’a locuit nici un suflet român, ci in deceniul al 2-lea, ori al 3-lea al seclului XVII, pre timpul principelui Gavril Bethlen s’au așezat 4—5 familii, cari apoi din an în an așa s’au înmulțit prin alții cari s’au mutat aici, întru cât circa pre la 1640—50 și’au cerut și au și dobândit concesiune de a-și edifica biserică. Cumcă înainte de Gavril Bethen prin seclul 16 și mai îndărăpt, până la ocuparea Ungariei locuitorii cetății Deva ar fi fost și numai în parte români, nu să poate dovedi nici prin un document. Nici o urmă, nici un monument, nici un document istoric n’a remas, din care apoi s’ar putea deduce, că un Deva ar fi locuit români în tîmpul indicat, — din contra, toate dovedesc aceea, că locuitorii băștinași ai acestei cetăți au fost maghiari, cari le-au oferit bucuros loc românilor, cari au voit să se așeze acolo.
Nu odată am auzit și aceea aserțiune greșită, că spre așezarea românilor aici le-ar fi dat concesiune preotul reformat. Aceasta ar fi cu greu a o dovedi prin documente, cu mult mai probabil, și cred că acesta e și adevărul, cum că așezarea lor o a conces fiscul regal, respective el a așezat pre români pre atari teritorii fiscale, de pre tari maghiarii s’au mutat ori au perit. Preotul reformat numai într’atâta s’a amestecat în aceasta afacere, întru cât a fost interesat prin aceasta. Anume, locuitorii Devei la capătul secolului 16 și începutul secolului 17, au fost curat maghiari și excepționând câteva familii catholice pănă într-unul au fost reformați, cari toți au contribuit cu ceva la salariul preotului. Fruntașii cu avere și nobilii bisericești au prestat bani și fructe (in natura), clasele mai de rând și-au sorvit datoria prin muncă, prestând douaé zile de lucru preotului, cari insă au putut fi rescumpărate cu bani. Astfel mutarea sau perirea maghiarilor și prin urmare colonisare românilor ar fi jignit simțitor venitele preotului reformat, dacă venitele sesiunilor fiscale posezate de maghiari nu s’ar fi asecurat in nouele imprejurări. Acestea la rugarea preotului, sau și a securat prin o ordinațiune princiară in care se dispune, că tot românul așezat în Deva, care posede o sesiune e dator „să presteze 2 zile de coasă, ori se servească 50 denari preotului maghiar.“ Antecesorul meu de pia memoria n’a fost deci nici incepătoriu mei conlucrătoriu cu privire la colonisare ci numai s’a liniștit în noua-i soarte creată de fiscul regesc și s’a nisuit a asecuta venitele parochiali periclitate prin colonisare.
Dar cu privire la aceea, deși nu singur, dar totuși el a fost factorul principal, că adeca românii colonisați și după aceea crescuți la un număr considerabil, prin nouă așezări, circa prin 1640-50 și au putut dobândi loc de biserică, prin ce „românii de ritul grecesc“ — după cum sunt numiți într’un document de mai tîrziu, — s’au putut conglomera într’o societate organică, adeca au putut forma parodiă, care le-a asecutat nu numai apărarea credinții și limbii lor, ci le-a dat teren liber între marginile legii și aspirațiunilor lor naționale. E caracteristic pentru timpurile și împrejurările de atunci, căci dsa reverendus ac clarissimus Ioan Sóti, care a fost parochul Devei și seniorul tractului Huniadoarei-Zarand, sub ce condițiuni le-a dat compatrioților români loc de biserică. O parte din cimiteriul reformaților adecă, — unde și azi se vede un turn destul de bine conservat al bisericei neuniților — sub atari condițiuni o a lăsat neuniților cu scop de a-și edifica bisericii, că aceștia pro I-o, se lucreze bisericei și parohiei (adeca bisericei și parohiei reformate) în mod egal cu reformații; II-do, că predicatorului, învățătorului clopotariului și cesornicariul tocmai așa să servească ca ai noștri; III-o, să nu ducă cruce nici la morți nici aiurea; IV-to, să nu țină toacă; V-to înainte de-a trage clopotele la noi ei să nu le tragă; VI-to, că să să țină întru toate cu cetatea (cetățenii).“
Dobândind deci românii sub atari condițiuni loc de biserică și-au și zidit numaidecât biserica, care insă la puțin timp, circa prin 1650 a ars. Arderea bisericei a servit de motiv nou pentru înoirea contractului, in care însă nu s’a făcut nici o modificare cu privire la condițiunile amintite.
Cu toate acestea compatrioții nostrii români să vede că nu pentru aceea au contractat cu preotul maghiar, ca se observe cu fidelitate punctele enumerate, căci din an in an se inoiesc acusele, cum că nu ’și îndeplinesc dătorințele, așa încât spre îndeplinirea lor au trebuit se fie construit prin asprul mandat al principelui. Mihail Apafi trimete din castrul dela Cucerdea cu datul 19 Septembre 1662 următoriul mandat subscris de el însuși și provezuit cu sigilul propriu, lui loan Udvarhelyi căpitanului cetățuei din Alba-Iulia și oficianților domeniului fiscal din Deva și tuturor acelora carora se cuvine se știe acum și pre viitor: „Michael Apafi Dei Gratia Princeps Transilvaniae etc. Predicatorul nostru din Deva reverendul David Szentgyörgyi ne a făcut cunoscut cu umilință, cum că locuitorii români din Deva de la început au fost prestat la timpul seu anuntim cate douue zile de coasă predicatorului maghiar, sau au plătit în locul acelora 50 denari capitatim, pre carî însă în timpurile trecute pline de resbel nu le-au cerut, iar acum la dorința predicatoriului s’ar codi a le presta. Mai departe cum că preoții români ar sili se-și facă cruce și unele femei nobile. La moartea copiilor fac pomene, să folosesc de unele bascoane și uzurpează și alte lucruri contrare creștinismului. Stând astfel cu lucrul fidelității noastre cu grațiositate ne domândăm foarte serios: că se siliți în tot modul iobagii noștri români din Deva precum și pre alți români de acolo, că se presteze sau cerea doaue zile de coasă, sau in locul acelora să plătească capitatim 50—40 denari amesurat datinei de mai înainte. Iar preoților lor se nu le concedeți a face nici un feliu de ceremonii împreunate cu vrăjituri, precum cruci, pomene și alte rituri de acestea, cari se contrazic cu cuvîntul lui Dzeu, deoarece Belial nu poate locui într’un loc cu Christos.”
Dar nici aceasta disposițiune n’a sanat năcazul. La 19 Iuliu a anului 1679 principele trimite o nouă disposițiune din Alba-Iulia, la comițele și vicecomitele Huniadoarei și altor oficianți precum și tuturor claselor locuitorilor Devei, unde intre altele astfelmu scrie:
„Din umilita referată a Reverendului Domn Michail Tophaeus, a Episcopului reformat din Ardeal și a predicatorului curții am înțeles: despre prescurtările in cari se află Parochia, servitorii parochiei, adeca predicatorii, învățătorii, ciasornicariul și clopotariul cetății noastre Deva, că locuitorii de odinioară ai acelei cetăți a noastre fură toți maghiari, de la cari amintiți servitori ai bisericii primea plata lor, precând românii de acum și alți succesori ai altor religiuni, au reținut aceea vel in toto vel in parte magna, luând puțin în samă sau desconsiderând cu totul mandatul referitoriu la acest lucru emanat de la edictul nostru „Tekintetes Nemzetes Naláczy István“ . . . Ma următorii sectei române și popistașă se subtrag cu totul de la solvirea atât a quartei cât și a florenului și a chibilului de grâu. Pentru ce toate acestea sunt evidente sacrilegii, cari să contrazic cu legile Dzeești . . . etc. prea grațios și cu toată seriositatea demândăm: „că locuitorii români din Deva așezați în locul locuitorilor vechi maghiari, precum și cei de altă confesiune nimic să nu subtragă din plata servitorilor bisericii, ci aceea se o presteze în toto amasnrat ordinațiunei.“ Ținându-se fiecare de acest mandat al nostru , „dealtmintrea se fie siguri toți aceia cari se vor opune, că i vom duce în cetățuie, unde îi vom țînea pănă usque ad plenara satisfacționem.“
Dar nici aceasta disposițiune n’a avut efectul dorit. Marea parte a celor de religiunea română n’au voit să știe nimic despre plata popii unguresc, a învățătorului, a eeasornicului și a clopotariului, care a fost stipulată contractual, ci așa se vede că și însăși basa a fost trasă la îndoială, fiindcă contractul s’a fost perdut in decursul timpurilor resbeloase de mai înainte. Așa s’a întîmplat apoi că amintitul principe în 16 Octobre a anului 1680 a emis o comisiune la Deva, care se purifice chestiunea relațiunii românilor referitoare la preotul maghiar, respective referitoare la îndatorirea solvirei. Membrii comisiunei au fost Egregius nobilis Szegedi János, Pelsőczy Barabás și Farkas Mihály — scriitorii jurați ai cancelariei mai mare a Măriei Sale Domnului și cei cancelariei mai mici ai lui Nagy Gergely ca notari denumiți ad hoc, mai departe vicecomitele, judele și vicejudele, jurații, asesorii și notarii comitatului Huniadoarei și Zarandului, în urmă Apácay Csery Tamás, Ecsedi Pál, Csáki István, Nyárádi Márton, Komlósi János și Dévai Váradi Péter. Comissiunea se adună și-și începe sesiunile în 2 Novembre 1680 în Deva la casa din piața vicepreședintelui comitatului Huniadoarei cu numele Tarnádi István — și despre activitatea-i împlinită în decurs de mai multe zile, făcură principelui un raport extins despre fasionarea a lor 45 mărturii jurate, pre cari le-au ascultat, pre care am onoare ar reproduce și eu in original.
Acest raport conține date foarte însemnate și ponderoase referitoare la colonisarea românilor și la edificarea bisericei lor și e de însemnat că cu privire la lucrul principal toate 45 mărturiile fasionează întro glăsuire, întrebările adresate mărturiilor in următoarele’s reproduse din cuvînt în cuvint: ,
1. Știi tu de secur, că în timpurile de mai înainte memorie a Măriei Sale principelui Gavril Bethlen și George Rákóczi, în Deva din comitatul Hunedoarei, in sesiunea orașului numită utczaszeri locuind exclusiv numai maghiari, aceștia au plătit preotului, învățătoriului, clopotariului, în locul cărora acum locuiesc români, cari pre acelea timpuri s’au îndătinat a plăti preotului, învățătoriului, clopotarului și ciasornicului, ca și românii ce locuiesc între sași pre Fundus Regius?
2. Știi tu bine, că când, cine și sub ce fel de condițiuni le-a dat românilor concesiune de a-și edifica biserică? și că violat’au condițiunile? și dacă le-au violat intru cât le-au violat? de când au început a nu-i plăti învățătoriului și clopotariului?
3. Știi tu secur, că atunci când i-au primit și îi primesc și azi intre cei din noul oraș (de Újváros s’a chemat pre atunci strada de azi numită a secuilor și partea inferioara a străzii numită a apei), că între altele îi joară că întru toate se consimtă cu cetatea ? Cum omnibus Circumstantiis?
4. Știi tu de secur, că domnul nostru (principele Apafi) într’o Comisiune a lui a fost demândat, că învățătoriului să-i plătească 25 denari și că să plătească și clopotariului ?“
Dintre pasionările mărturiilor, ca celea mai ponderoase și mai eshaumante o voi ceti a acelui dintăiu și a al doilea.
I. Testis Nobilis Michael Uzoni Annorum circiter 44, juratus examenatus que tatet. Ad 1-um. Știu cu toată securitatea, că fiind tata aici predicator și tot odată și protopop, atunci în întreagă cetatea n’au fost mai mulți de cinci sau șese români, și și aceia tocmai așa au plătit preotului, invețătoriului, clopotariului și ceasornicului ca și maghiarii. Știm că in unele locuri ale scaunelor săsești, anume în scaunul Orăștiei în Turdaș și Romos preotul maghiar și săsesc pre cum l’au plătit odinioară locuitorii maghiari și sași aflători acolo, tocmai așa au plătit și ei în Apoldul mic și Cseperes din scaunul Miercurii. Ad secundum. Știu și aceea că mult înainte de asta românii n’au avut biserică. Și aceea știu că românimea începând de la timpurile primejdioase au detras plata învățătoriului și a clopotariului. Și de aceea ’mi aduc foarte bine aminte, că un anumit maghiar cu numele Francisc Fóriș a fost omorit pre un român numit Lup Gurban, pentru care faptă omoritoriul a fost luat un clopot pre care românii de atunci l’au fost ridicat la locuitoriul român de aici numit Nicolau Ohabeanul, ceea ce părintele meu le a interzis să iee clopotul jos. Și aceea știu că românilor spre edificarea bisericii le-a dat concesiune predicătoriul Suti János, dar sub ce condițiuni nu știu.
II. Testis Nobilis Georgius Barcsai, Annorum 67, juratus examinatus que fatet. Ad primum. Știu secur că în strada din chestiune în locurile, unde locuiesc acum români, au locuit tot maghiari, cari au plătit preotului maghiar, invețătoriului, clopotariului, pentru că ședeau pre acele locuri, pentru cari după dreptate și azi ar trebui se plătească, pre atunci în întreg orașul n’au fost mai mulți de patru cinci români, și și aceia pre timpul lui Gavril Bethlen au venit să locuiască aici plătind din preună cu maghiarii preotului, învețătoriului și clopotariului precum o fac aceasta și acum mulți dintre locuitori români de pre fundul regesc și din scaunele săsești mai de aproape în scaunul Orăștiei in comunele Romos și Turdaș plătesc preotului maghiar tocmai așa precum plăteau înainte de aceasta locuitorii magiari și sași de acolo. Ad secundum. Știu și aceea că românilor ca să-și edifice biserică le-a dat concesiune predicatorul Ioan Sóti sub așa condițiune că și ei se plătească preotului magiar, invețătoriului și clopotariului întocmai ca magiarii, dar acum românii nu prestează din acelea locuri nici grâu, nici vin, nici lemne. Și aceea știu că românii tocmai așa au prestat lucrul cu oeasiunea edificării cășii parociale și a școlii ca și magiarii, și numai de la reșmeriți încoace au început a nu plăti învețătoriului și clopotariului. Cu ocasiunea resbelelor arzând biserica românilor, Dsa Komáromi (preotul ref. de atunci) încă numai așa le-a conces să și-o reedifice, dacă se vor obliga, că vor merge se lucre cu ocasiunea zidirii cășii parohiale și a școalei maghiare și dacă vor plăti ca mai înainte celea stipulate. Și aceea o știu de secur, că când un anumit Francisc Fóriș a omorit pre un anumit Lup Gurban, afinii acestuia numai sub aceea condițiune l’au iertat premergătoriu, dacă acesta va lua un clopot pre sama românilor, care l’a fost și luat din partea lui Fóriș și au fost și ridicat la casa lui Nicolau Ohabeanul, dar auzind despre acest lucru D-l Uzoni Boldizsár predicatorul de atunci al cetății Devași totodată și protopop, nu le a conces sa-l tragă, ci le-a demândat se-i iee jos. Preotul român a fost început a umbla la casa lui Nicolau Ohabeanul, dar dl Uzoni Boldizsár i-a trimis vorbă se nu umble mai departe acolo, că din contra il va scoate din cetate. Apoi un restimp oarecare va nici n’a mai mers acolo.“
Ceilalți martori fasionează tot în înțelesul acesta, mai adăugând, că cei din partea nouei cetăți atunci, când au primit între ei pre români, i-au jurat ca întru toate se țină cu ei, mai departe adaug acești martori, că și ei au cunoștință despre mandatul principelui referitoriu la plata învățătorului și clopotarului.
E caracteristică fasionarea martorului al 42-lea, a lui Nobilis Thomas Petki, Decurio Praesidiorum Arcis Devarensis, care zice: „Nu știu dacă le-au dat românilor loc de biserică ori ba, nici despre condițiuni n’am știre, dar aceea o știu segur, că murind un anumit Petru Mariș l-au îngropat ducând înnaintea conductului prapori și cruce.“
Cu un cuvînt prin fasionarea martorilor a fost dovedit, că românii s’au așezat în Deva în partea primă a soclului 17, și că circa între 1640—45, Ioan Sóti preotul reformat de atunci le-a dat loc de biserică, sub aceea condițiune, că greutățile parohiei reformate să le supoarte în mod egal cu reformații, și că să nu facă nimic, ce ar putea suscita, prejudiciul preotului și eclesiei magiare, a fost dovedit mai departe, cum că compatrioții români așa zicând ș’au călcat în picioare dătorințele în mod consecințe, au violat condițiunile în așa mod, încât preotul reformat a fost silit a alerga la puterea principelui, care apoi nici n’a întârziat nici odată ar apăra de câte ori numai au fost prescurtat în drepturile sale din partea românilor. Cu încetarea indepedinței Ardealului, și cu transportarea stării dreptului public s-au schimbat și relațiunile interconfesionale ale cetății Deva.
Biserica reformată, care pănă aci a fost predominantă și așa zicând unica privilegiată și îndeoseb dădăcită din partea principilor naționali, prin direcțiunea inaugurală de înfluință catolică și germană a dinastiei Habsburgice, din ce în ce a început a slăbi și a decădea, probând cea a neuniților, cu toata forțările violente ale unirii, nu numai s’a întărit tot mai tare, ci, precum vom vedea mai la vale, a esuperat chiar și grația și patronatul guvernului împărătesc.
Dar să vedem mai întâi lupta dintre biserica reformată și ceea neunită.
Mai sus am fost enumerat condițiunile sub cari predicatorul și protopopul reformat Ioan Soti a fost dat românilor concesiune de a-și edifica biserică, stipulând între altele și aceea, că românii se nu tragă clopotele dimineața nici la o întîmplare înainte de le-ar fi tras celea reformate. Acest lucru a fost o prescurtare foarte neplăcută față de românii cei de ritul oriental. Au și făcut tot posibilul pentru transformarea, respective eludarea acestei condițiuni, mai virtos după ce guvernul național maghiar cu spirit calvinesc a fost înlocuit prin plenipotențiarii și alți generali catolici germani dispuși din partea casei imperiale austriace, la a căror sprijin sau toleranța au putut conta cu mai multă speranță.
La anul 1694 eclesia reformată din Devași-a înaintat următoarea suplică umilită cătră nobilul comitet al Huniadoarei: „Cu umilită vă facem cunoscut măriilor și ilustrităților voastre, că... unele capete nestmperate dintre veniturile române în toamna trecută atâta au insistat pre lângă episcopul de acum domnul Theophilus, încât D-sa față cu prejudețul nostru a dispus să se tragă clopotele în revărsatul zorilor, despre care lucru am știrbit prin credincioși, însă că ce respuns s’a dat, se dovedește prin atestațiunea lor fidedemnă. Și după aceea a recuirat d-sa prin scripta cu datul 24 Decembrie 1693, la care cu privire la respunsul nostru am relegat la nobila țară. Vezénd și reverendul domn episcop reformat Ștefan Vespremi că dreptate avem, a acusat sub datul 3 Ianuariu 1694, că să nu concedem nimic. Și acestea i le am făcut cunoscute; totuși câțiva blestemați, precum: Kerekes, Novák, Fazekas, Gyikul cum adjuctis au tras clopotele în revărsatul zorilor zilei 16 Ianuariu, ma ar fi și continuat a le trage decumva nu resista preotul lor, pentru ce admoniindu-se, pre stimații noștrii predictori George Körtvélyesi și Curator Ștefan Barcan cu dreptatea noastră i-am trimis înaintea măriei voastre, ca să ne declarați lucrurile noastre cerum latius. Ve rugăm deci pre măria voastră maliorum exemplum serio, ca prenominalii făcători de scandal să fie pedepsiți, ca să nu se întâmple moarte de om din causa scandalului și dreptatea noastră, să nu sufere cimtire, căci vom fi foarte recunoscători față de marea bunăvoință a măriei Voastre.“
Aceasta suplică și-a și avut resultat și încă resultatul dorit de români, ceea ce de o parte să poate mulțămi indulginței episcopului reformat de atunci, iar pre de altă parte procedurei circumspecte a lui Ludovic Naláczi comitele suprem al Huniadoarei.
Comitele fără de nici o amânare îndată preste 10 zile a citat la sine în Babolna pre preotul reformat și pre cel greco-oriental din Deva, mai departe curatorii și membrii mai cu auctoritate ai parohielor, precum și pre românii mai nestimpărați și causători de neînțelegere, cari în 2 Faur 1694 s’au și presentat, unde înaintea lui s’au împăciuit și au contractat din nou, care contract apoi numai decât s’a subscris și de parohhul reformat și cel neunit, prin ce a devenit cu valoare deplină. Enumerând toate punctele contractului de mai înainte astfeliu și continuă cartea de împăciuire, pentru aceea fiind provocați de cătră conmembrii acelei parochii reformate penes Quaerelam ad Justitiam cum praescitu honorabilis Dni Theophili universarum Ecclesiarum valachicarum in Transylvania Superintendentis, astfeliu s’au statorit, că punctele scrise mai sus se rămână în omnibus articulis in vigore, excepto, că la instanțiă și interposiția episcopului român scris punctul al 5-lea s’a tolat și condonat (s’a șters adeca), că adeca în zori de zi, când vor voi să poată trage clopotele și înaintea reformaților; dar dacă celealalte puncte le-ar viola sau în toto vel in a lingua saltera parte, sau nu ar voi să se țină, de ambe părțile să fie vinculum de o sută galbeni bătuți și aceea în bona liga, pre care partea persistentă (pars persistens) să o poată esequa irremissibiliter despre ceea ce n’a observat punctele, prin unul dintre vicecomiții acestui nobil comitat, sau prin protopretore sau pretore toties quoties, acolo unde, când și cum va voi, exclusis omnibus Juridicis remediis, pacis, belii, messis, Vindemiarum ac aliorum quorum vis juristitiorum temporum vicissitudinibus axceptionibus Cantelis vel cavallis. Etc.“ Subscrisă de Ludovic Nalátzi, Gregoriu Nalátzi, Gregoriu Földvári, Emeric Bogárfalvi. Mai departe de episcopul reformat Ștefan Vesprémi- Theophilos Vlădică și un alt popă român.
Prin aceasta causa ominoasă a clopotitului s’a adus în curat; preoții reformați din Deva amăsurat acestui nou contract n’au mai pretins oprirea ori concederea clopotitului. Dar conpatrioții români să vede că nici acum nu și-au îndeplinit dătorințele stipulate în noul contract față cu preotul și parohia reformată, cari au fost subscrise și întărite și de episcopul lor. O dovedește aceasta aceea împrejurare că preotul reformat a primit o declarațiune scrisă cu litere cirilice de la protopopul român din Băbâlna, pre care în cas de lipsă se o arate românilor și autorităților din Deva și pre casa aceasta să-și poată îndeplini pretensiunile. Aceasta declerațiune sună astfel cu: „Dispun, ca devenii să țină contractul care l’a fost închiat înainte de aceasta cu protopopul și orașul. Și s’a conces, că se poată trage clopotele dimineață la șepte oare conform contractului, amăsurat contractului închiat de d-lor, și că cine va călca contractul acela să fie pedepsit cu o sută de galbeni. Aceasta o dăm de știre tuturor acelora, cărora să cuvine sa o știe. Scris-am Ioan, protopopul Băbâlnei. Datul nu se poate ceti. Sub declărățiune stă scris ca un feliu de titulatură: „Să se dee cu stimă Dlui protopop al Devei.“
In anul prim al secolului XVIII, să face încercare de altă parte, anume din partea catolicilor de a strica contractul închiat între preotul reformat și români și cu câțiva ani după aceea întărit din nou. Anume în 1701 un călugăr franciscan, anume Pater Franciscus, care se afla pre atunci în Deva, a admoniat pre preotul reformat de atunci cu numele Georgiu Körtvélyessi — precum se poate ceti în originalul aflătoriu la mine — ,super eo, că să nu mai ceară aia nici să nu mai amintească despre plată luată în vin pănă acum de la românî, căci fiind între ei și uniți (unitusori), să scrie Ilustrității sale domnului conte Ștefan Apor și Ilustrității sale Comisiunei Reverendului Domn Petru Baranyai, apoi ce resoluțiune vor primi de la ilustritățile sale, de aceea să se țină fiecare. Asupra cărui lucru ex communi consensu locuitorii reformați din Deva pre noi (Gorbói Tisza László asesorul comitatului Huniadoarei și Ribicei Ribiczey László vicecomitele Zarandului) ne-au ales și ne-au trimis, ca se întrebăm de jurații și curatorii locuitorilor români din Deva, că aceasta admenițiune din discursul (discursul oribel) din condusul comun și din voia lor a emanat și că ei s’au înaintat la Pater Franciscus și că din propria lor decisiune refusă solvirea regulată preotului și învățătorului reformat îndatinată anintim conform contractului? Citând înaintea lor pre jurații bătrâni ai parohiei române, cari sunt amintiți cu numele în document, aceștia au respuns astfel cu: „Cum că nici cu sfatul lor, nici cu știrea lor, nici cu voia lor, n’a fost nici o convorbire nici cu Reverendul Pater Franciscus nici cu prenominalul Praedicator reformat George Körtvélyessi; ei n’au trimis pre Dl Pater, și că nici odată n’au vorbit cu el despre acest lucru, nici cu așa ceva nu l’au concrezut pre d-lui, ei ca și pănă acum, așa și acum, și de acum înainte în ordinea și în usul observat, pre basa contractului rămas dela antecesorii lor, plătesc și sunt dători a plăti preotului și învățătorului reformat, dela reformați ei nu se vor desbuia nici decum, dacă numai nu-i va desbuia cineva cu puterea și contra voinții lor, iar preotului lor român îi plătesc iarăși ei deosebit“ etc.
Făcut’a Pater Franciscus recurs în causa aceasta la guvern, ori nu, și dacă da, primit’a de acolo resoluțiune preotul reformat, din causa lipsei datelor nu se poate decide. E probabil că dacă s’a și făcut recurs, guvernul n’a făcut dispusețiunile de lipsă, sau și dacă s’au și făcut, acestea nu s’au putut duce îndeplinire din causa timpurilor belicoase de atunci, căci mișcările „curuților“ și ale lui Rákóczy — au dat destul lucru guvernului, și comandantelor militare, —preste câțiva ani ajungând însă principe Rákóczy, el nu numai a susținut și întărit drepturile și privilegiile parohiei reformate din Deva, ci o a prevăzut cu donațiuni și venite anuale considerabile.
Dar după debelarea lui Rákóczy și mai virtos după 1712, când episcopia și capitlul catolic s’a restituit din nou în Alba-Iulia și aceasta a început a eserța influență atât asupra guvernului cât și asupra autorităților militare: parohia reformată a fost expusă în continuu la prescurtări și neplăceri, însădar suplica pro la guvernul suprem, însădar se tinguia la consistoriul suprem al reformaților, în zădar ’și dovedea prin documente autentice basa adevărată legală a drepturilor,bunurilor și donațiunilor sale, n’a fost ascultată nicăiri. Ma la 1715 i-s’au confiscat bunurile fiscale ce aduceau venit anual cam de 1000 fi. Intr’un ton trist scriu membrii acestei parochie într’acest timp consistoriului:
„Cu umilință ne facem cunoscută marea noastră nefericire măriilor voastre, deși înainte de asta eclesia noastră a avut doi predicatori, doi învățători buni, doi cantori, doi dieci, doi ciasornicari și doi clopotari, așa zicând ca o metropolă a acestui comitat, dar acum am ajuns pănă acolo încât nici un predicator nu putem ținea, așa încât și reverendul domn Samuil Jenei a fost silit să meargă dintre noi, și nici predicatorul de acum nu poate subsista aici, de cumva măria voastră nu ve veți îngriji cu îndurare părintească și creștinească de savarea necazurilor oclesiei noastre ce se apropie acum de pustiire totală.“
Din contra parochia rom. catolică și cea greco orientală despre care s’a sperat mult că va trece la unire, una din când în când a fost și silită la așa ceva, au fost patronată in deosebi atât de membrii guvernului, cât și de comandanții militari. General Steinville, care în numele împăratului a conces colonizarea bulgarilor catolici și i-a învestit cu atâtea drepturi și privilegii încât în sînul cetății Deva formează o comunitate deosebită și care pre sama mănăstirei bulgarilor a asecurat venite anuale considerabile spre greutatea fiscului, tot odată a luat in deosebitul său patronagiu și a împărtășit in donațiuni grațioase și parocia greco-orientală. „Escelenția Sa Generalis Comandantul de acum Grossh. Steinville — precum se afla aceasta scrisă pre un document al archivului nostru — a conferit gratuitei* eclesiei române un fundus, unde preotul lor precum și succesori acestuia se poată locui neconturbați.“
„Mai departe pre crâznicul român l’a immunitat (scutit) de toate contribuțiunile și serviciile, dându-i așa libertate, după cum a avut crâznicul reformat.“
Intre atari împrejurări nu e nicidecum lucru de mirat, dacă membrii eclesiei române încrezându-să în patronarea celor mai mari, și primind încă și dela Vlădica lor asocurațiă, au început a detrage salariul predicatorului și învățătorului reformat. In zădar contractează din nou la anul 1713, in zădar s’au obligat pre sine și pre următorii lor, că amuntim vor da dela toată sesiunea 72 denari (72 bani) predicatorului reformat, în zădar leagă din nou bona liga vincului de 100 galbeni bătuți, autoritățile nu dau mai mult ajutoriul reperut pentru a scoate dătoriă. Nu numai n’au prestat capitalim celer doauă zile de coasă, au 50—50 de bani, ci nici dătorințele recunoscute prin drept pentru locul cumpărat de biserică nu le-au îndeplinit, mai vîrtos după ce conform ordinațiunei primite din Sibiu subscrisă de Uhlein cei 72 denari, respective amintiți mai înainte în contractul de la 1712, au trebuit să-i dea ca ajutor bisericei catolice din Deva. Aceasta ordinațiune a fost adresată lui Georgiu Petrikovics provisorului domniului fiscal din Devași sună astfel cu: „Ad factam eiusdem informationem de la hujus (Mensis) omnimode omnino approbatur, ut ab existentibus ibidem Catholicae Religioni incorporatis Valachis et quidem e qualibet sessione annuatim prevenire solită 36xtrum taxa de facto statim iDhibentur et Catholicae ibidem proxime aedificandae Ecclesiae appropriatur. — Quem ad modum justum otiam et aequum esse exisuimo, ut ab omnibus ibidem in fundo Fiscali residentibus hominibus sine discrimine solită Z. L. dec. (?) taxa in recognitionem Domini in posterum exigatur. Cibinii 11-ma Jan 1727. I. D. Uhlein L. B. ab Andler.“
Ducerea îndeplinire a acestei ordinațiuni a sistat cutotul relațiunea, ce a sustat aproape un secul întreg între eclesia românilor și cea a reformaților. Indătorirole mai de înainte ordinațiunea aceasta și abuzurile le-a resturnat cu totul și nici eclesia reformată nu s’a insuit — apoi în zădar s’ar și fi insuit — de a restabili relațiunile de mai înainte Carol al III-lea și Maria Terezia au fost departe de acel cuget ca se patroneze un convent reformat per eminentium unguresc iubitoriu de constituțiune, — din contra toate posibile le-au făcut pentru slăbirea acestuia, și întru cât s’a putut pentru sufocarea-i totală. Apoi și spiritul timpului s’a schimbat cu totul. Seclul al XIX-lea se inmuește spre efectuirea egalității tuturor confesiunilor și civilor, cel puțin înaintea legii. Și așa e și bine. Acesta e adevăratul și corectul punct de mânecare creștinesc și politic. — seclul 17 și 18, abia au cunoscut acest punct.
Cu toate acestea trebue se recunoaștem, și cu aceasta ’mi voi și fini disertațiunea, că principii destinși ai seclului XVIII, protestantul Gavrilă Bethlen și bătrânul George Rákóczy s’au purtat cu mai multă bunăvoință față de români considerați și ca națiune și și ca confesiune, decât din partea multora mult lăudații împărați ai seclului XVIII, respective guvernele acestora cam din când în când pentru grația dovedită pretindeau și îi răpeau independința bisericii și libertatea religionară a românilor. Nisuințele unirii, persecutarea preoților neuniți o dovedește aceasta îndeajuns.
Dar altă parte trebue să recunoaștem și aceea, că acei istorici români, cari amintesc de băștinași ai Devei pre români, dovedesc o mare neorientare pre câmpul istoric. Așa cred că am dovedit destul de limpede, cum că în Deva înainte de începutul seclului al 17-lea n’a locuit nici un român, și cum că colonisarea lor aici o pot mulțămi maranimosității lui Gavril Bethlen, iar organisațiunea parohiei lor bunăvoinții preotului și parohiei reformate, fără de care abia ar fi putut ocupa loc în sinul acestei cetăți.
Cum că colonizarea și esențiarea religiunei lor s’a conces numai cu anumite restricțiuni, aceea a fost numai o urmare naturală a relațiunilor și principiului de drept de atunci— și din spiritul timpului să poate explica foarte ușor. Eu din parte-mi atât și ca urmaș al Revac clarissimus Ioan Sóti donatoriul locului bisericei cât și ca maghiar de bucur din anima, cum că locuitorii maghiari și românii veniți mai târziu aici au trăit în pace și liniște în decurs de sedii în acest loc și trăiesc și azi în concordia exemplară și în iubire frățască, ceea ce ar putea servi spre onoare și înaintare și altor cetăți.
Dee D-zeu ca și de aci înainte să fie așa!
Alesandru Szötcs.