VREMURI DEMULT APUSE...
Vremurile de mult apuse? Putem numi trecutul așa, dar ne putem da seama că problemele menționate acum 140 de ani sunt încă prezente în viața noastră astăzi, chiar daca sub alte forme: iluminatul orașului, cerșetorii, curățenia, clădirile, administratia fără cap, problemele educaționale, spitalicesti, doar poate că se numesc altfel astazi. Dar ele sunt acolo în viața noastră, ne întâlnim cu ele în fiecare zi, ne lovim de ele. Cu toate acestea, există o diferență. Posibilitățile din trecut, situațiiile din acele momente, nu pot fi comparate cu cele actuale.
In perioada aceea, orașul Deva arăta de fapt ca o comuna mai mare, județul abia a fost format (1876) și a fost nevoie de mult efort pentru a administra noul județ. Au fost destui oameni dispuși, binevoitori cu spirit civic, dar fie erau răstigniți de nobili locali, fie propunerile lor erau respinse în mod repetat de către guvern. Dar nu s-au lasat invinsi și acea perseverența a lor lipsește celor de acum.
Dacă ne uităm la inspectorul scolar pe judet, Lajos Réthi, la Ferenc Sólyom-Fekete, președintele curții, János Szitás, presedintele dascalilor, preotul Sándor Szőts, și cât de mult s-au străduit în interesul oamenilor, suntem șocați să constatăm că au lucrat cat pentru doua sau trei persoane. Nu se așteptau la laude, nu se așteptau la promovare și recunostinta, pentru ei era perfect normal si instinctiv să contribuie la dezvoltarea educației din oraș și județ, a populației. Unde suntem astăzi, cand mulți oameni tratează chiar și meseria lor fara tragere de inimă si neglijent?
Date care nu au văzut de mult lumina zilei, vor aparea in randurile ce urmeaza. Am adunat ceea ce era acum acum 140 de ani și nu numai pentru că este interesant din punct de vedere istoric și al dezvoltarii orasului, dar este important și pentru noi, cei care se numesc gresit in Deva „ceangai” sa aflam cum era orasul, când strămoșii noștri din Bucovina s-au stabilit aici (1889-1892). Când au venit, orașul era in plina dezvoltare. Nu se poate afirma că dezvoltarea orașului se datorează sosirii strămoșilor noștri, dar sigur au contribuit si ei la ceea ce este Deva astazi.
Date din istoria Devei
Este cunoscut faptul, că orașul Deva este situat în județul Hunedoara, după vechiul său nume: comitatul Hunedoarei. Cu toate acestea, actualul județ Hunedoara s-a format deabia de 150 de ani. Înainte, partea de nord a județului era comitetul Zaránd, si nici regiunea dominată de sași (scaunul săsesc al Orastiei), nu aparținea administrativ comitatului Hunedoarei drept urmare, fostul comitat al Hunyad, ca suprafata, nu era nici măcar jumătate din actualul județ.
Explorarea și învățarea despre istoria lui Deva nu este ceva nou. Generații au crescut și au dispărut din Deva fără să cunoască istoria orașului natal sau orașului gazdă. Cel mult, ar menționa unui străin cetatea, ignorând faptul că nu există istorie fără oameni. Istoria reală a orașului este uitată încet, pentru că, pentru a o explora, este necesar să se studieze documente scrise în limba maghiară sau latină. Puțină lume știe latină, ungurii de aici nu scriu monografii, autorii românii interpreteaza istoria orașului, intenționat sau din lipsă de date. Drept urmare, apar date, pe unele siteuri, că sârbul Cantacuzino a finanțat construcția fostei biserici greco-catolice în 1650 sau Iorga a plasat piatra funerară Dobó în biserica reformată în 1905.
Asa suntem invatati, cand mulți nici măcar nu cunosc de propria lor istorie sau origine, uitând chiar și ce spuneau vechii romani despre destin: „nomen est omen”. Prezentate lucrurile in acest fel putem afirma, ca nu mai avem istorie, ci modă. Nu intenționez să scriu monografia lui Deva, dar poate fi util să notăm câteva date despre orasul nostru.
Fără îndoială, castelul și Magna Curia sunt simboluri ale orașului, dar ar fi existat astea fără oameni, locuitori? Insa oamenii au fost cumva uitați. Avem documente la arhive despre comitatul Hunedoarei și orasul Deva începând cu 1628, care ar trebui studiate, deoarece nu știm despre Deva și locuitorii săi, nici macar in urma cu 130-150 de ani. Aș menționa doar un exemplu: unde era centrul administrativ din Deva înainte de 1885, caci majoritatea clădirilor reprezentative au fost construite aproximativ după acea dată: Tribunalul (după 1897), Primăria (1886), Primăria (1890), extinderea Cazinoului Național (1903), a Spitalului (1895) și am mai putea enumera, adică partea numită acum Centrul Vechi consta doar din câteva case? Unele au fost destul de norocoase să supraviețuiască trecerii timpului până în ziua de azi, dar nu toate clădirile au avut un asemenea noroc: Capela armeană, Capela Haller sau sinagoga Kosher.
Orasule era mai mic, pe de o parte se termina la capătul fostei străzi Vajda (Cigány utca mai târziu), acum Ion Creanga, lângă cimitirul catolic de pe strada Bethlen (Eminescu), spre Arad pe strada Laktanya (Cazarmii) și în zona pieței de acolo.
Denumirea străzilor s-a schimbat foarte mult de-a lungul timpului, străzile vechi au fost redenumite sau s-au creat altele noi odată cu extinderea orașului. Ca lucru interesant, aș menționa că așa-numitele străzi zona Ceangai nu au avut denumire, aproximativ până în anii 1924-1926, zona fost pur și simplu o colonie. Desigur, coloniștii au dat străzilor nume între ei (Rizna, Clatite, Cracului), dar acestea nu au fost înregistrate oficial nicăieri.
Primele străzi ale așezării Liliacului si Dacia (Iskola și Kicsiutca) se aflau la câteva sute de metri de capătul orașului. După plasamentul lor, se pare că orașul i-a tolerat pe maghiarii din Bucovina, dar nu i-a acceptat. Era nevoie de coloniști care aveau o buna reputație de crescători de animale și legumicultori, deoarece Deva la acea vreme era mai mult un oraș de negustori și meșteșugari, care erau în majoritate armeni și evrei după origini și datorită plasamentului său avea o administratie dezvoltata.
Orașul era străbătut de mai multe pâraie, venind pe Aurel Vlaicu Calugareni, Oituz, Bejan precum și două ramuri ale Cernei Mici. Pe ramura mai mare erau patru mori, iar peste pârâu treceau poduri de lemn. Toate acestea au dispărut până acum.
Fosta denumire a străzilor și piețelor poate fi folosită ca punct de plecare pentru a studia populația orașului, unele ar fi menționate: Valahilor, Secuilor, Svabilor, Tiganilor. Strazile aveau atunci, fata de acum, denumiri logice, in functie de destinatie sau de activitatea desfasurata acolo: Moara cu aburi, Piața principală, Scolii, Muresului, Bulgareasca, Cazarmii, Morii, Caramizii, Viilor, Aradului, Hunedoarei, Penitenciarului, etc.
Dr. Sólyom-Fekete Ferenc
Președintele Tribunalului din Deva, dr. Ferenc Sólyom-Fekete a scris în urmă cu 140 de ani:
„In interesul istoriei comitatului Hunyad
Anul trecut, cu toate ca am un program încărcat, am început să fiu atent la diplome, manuscrise, tipărituri vechi maghiare și alte date istorice.
Numai cu greu și încet mi-au fost dezvăluite unele surse. În unele locuri am întâlnit dispreț si indiferenta, în altele o teama nejustificată. Cu toate acestea, au fost niște prieteni și cunoștințe buni, entuziaști, care m-au ajutat cu dezinvoltura in planul meu. Care plan a ajuns acolo: să se adune sau să se copieze toate documentele, manuscrisele, formularele si cele care încă par neînsemnate; dacă acestea pot arunca puțină lumină asupra trecutului, fiilor și istoriei comitatului Hunedoara în special.
Am început această ocupatie, așa cum am spus, întâmplător. Nu pot petrece mult timp cu ea. Cu toate acestea, recolta este deja frumoasă.
Am găsit o adeverință din perioada Árpádiană despre acest comitat, care este ca un corb alb adevărat in aceasta zona de multe ori pustiita! Am găsit câteva documente din vremea regelui Ludovic cel Mare, care sunt semnificative pentru cnezatele valahe într-un număr deosebit de mare din districtul Hategului, sediul lor și relațiile lor juridice.
Din cele colectate de mine pot prezenta o serie întreagă de comandanți a castelelor Vajda-Hunyad, Deva și Hátszeg, care erau în majoritate conducatorii județului, nu de puține ori ai Transilvaniei. Numele multor oficiali din secolele al XIV-lea până în secolele al XVII-lea pot fi salvate de la uitarea veșnică.
Schimbarile denumirilor satelor, unor locuri si rauri, disparitia multora sunt importante pentru trecutul judetului. Este mare numărul familiilor nobiliare maghiare care au dispărut pentru totdeauna. Valahii coboară încet din munții către moșiile acestea, ca un iobag sub contractat și, prin urmare, nu subjugat. În Deva, de exemplu, chiar și în timpul domniei prințului Mihály Apafi, trăiesc doar șase familii valahi și se subordoneaza în treburile lor religioase preotului bisericii reformate. Si preotul reformat dă voie familiilor de valahi să-și construiască o biserica separata și să aiba un pastor de religia lor. Iată un exemplu de toleranta religioasă într-o formă care cu greu se găsește inafara Ardealului sau nici nu se gaseste nicăieri. Este un fenomen deosebit faptul că clerul romano-catolic din Hunyad, împreună cu adepții lor, au au pierit complet, dar nicăieri nu se poate demonstra că au fost asimilati.
As putea aminti mult mai multe fapte interesante care se află în toate acele documente. Dar acum singurul meu obiectiv este să atrag atenția. Vreau să fac o cerere către intelectualii comitatului, sa dea o mână de ajutor în colectarea mea. Vă rog să-mi trimiteți orice documente, scrieri, note și chiar formulare care ar putea fi disponibile pentru copiere. Sau să-mi spuna cumva, unde ar mai fi asemenea vestigii istorice.
Acest lucru va face colecția mea mai de succes. Și dacă rezultatul merită, voi avea grija, ca „Biblioteca de documente județeană Hunyad” sa fie publicată în ordine cronologică în funcție de familii și regiuni.
De asemenea, mai menționez că dacă există undeva diplome și scrieri care nu au legatura cu acest județ, aș fi bucuros să le pot transmite altora, care sunt considerati specialiști. Astfel, i-am oferit lui Frigyes Pesti, un om de știință din Ungaria, câteva diplome, pe care le-a folosit parțial în lucrarea sa intitulată „Istoria Banului Severin și a comitatului Severin”.
Îmi repet cererea. Adaug la această solicitare rugamintea la cei care o pot face pentru a infroma păturilor inferioare ale populației, unde cele mai valoroase diplome sunt adesea ascunse și nu mai manifestă o teama nerezonabilă față de lume, incat si existenta lor este negata.”
Deva, 1 martie 1879.
Dr. Sólyom-Fekete Ferenc”
Cateva cuvinte despre cetate si oras
Cetatea Devei a avut o mare importanţă, ca cetate de la graniţă, pe vremea principilor autohtoni, deoarece domina în totalitate drumul de ţară de la poalele dealului castelului şi valea Mureşului. Este adesea menționată în istoria Transilvaniei.
Deja în ultimul secol al Arpazilor (1201-1301) a existat un castel regal și sunt dovezi, ca în a doua jumătate a secolului ai XIV-lea era proprietatea voievodului de atunci din Ardeal, sau împreună cu veniturile sale i-a fost repartizat acestui voievod, care de aici administra cu oamenii săi, cel puțin în mijlocul secolul al XV-lea, uneori împreună cu castelele Hunedoarei şi Hategului (Haczak), treburile întregului comitat. După moartea regelui Albert, acest castel și moșiile sale au ajuns în mâinile huniazilor, ca dar regal; dar sub regele Matia a redevenit castelul principelui Transilvania, iar ca atare a fost gajat de II. regele Ulászló la 2 octombrie 1490, cu 16.000 de forinți de aur, lui István Bátori și fratelui și nepotului acestuia. Totuși, acest gaj nu pare să fi durat mult, pentru că mai târziu îl regăsim proprietatea regelui, sau în numele lui, la voievozii transilvăneni.
Domeniile sale au fost listate pentru prima dată în 1453 și apoi din nou în 1491, dar niciodata complet. Cu toate acestea, dacă comparăm aceste date de la mijlocul și sfârșitul secolului al XV-lea și le completam între ele, obținem o imagine destul de fidelă a imensului domeniu al acestui castel.
Domeniile cel mai apropiate poate fi găsite în vecinătatea Devei: Bretelin (Brettyelin, pe vremuri Törzsek sau Terzsekös), Caoi (fost Káva- sau Kávapatak), Carjiti (Kersecz), Cozia (Kozolya), Almasul-Sec (Szárazalmás, în evul mediu Asszú-Almás), Nandru (Keresztyénalmás, în Evul Mediu Alsó-Almás, Pap-Almás), Archia (Árki), Santandrei (Szent-András) și Santuhalm (Szántóhalma, în Evul Mediu mai mult Szántóhalom), de-a lungul râurilor Mureș și Cerna (în evul mediu mai mult paraul Egred sau Egregy), deci intre aceste râuri.
Mai spre est, apoi spre sud și chiar spre sud, în principal de-a lungul strâmtorii și afluenților săi în Totia Mare si Mica (în evul mediu doar Tóti), Calanul Mic (Kiskalán) și Calan (candva Pusztakalan, fost Kalánteleke, Kalán, Alsó-Kalántelke, Felső- Kalántelke), Sacel, Szacsal, Szacsel), Streisangeorgiu (fostă doar Szent-György), Zeicani (fostă și Sztrigyfalva), Batalar (Baczalár), Russ (în evul mediu Oroszfalu), Bretea Romana si Maghiara (în evul mediu Berektye), Valcele (Pokolvalcsel) și Valcele Bune (în evul mediu Jópatak), iar la vest de acestea ca niste insule: Nadasdia de Jos si de Sus (Alsó- és Felsőnádasd), Cincic (în evul mediu mai mult Csolnokos sau Csolnakos), Izvoarele (în evul mediu Lencsina sau Lindzsina). ); apoi din nou de-a lungul văii Streiului, deja în jurul Hategului Covragiu (fostul Kórod), Subcetate (Váralja), Nalat (Nalácz), Vad (Vád), Rea (în Evul Mediu chiar Reja și Rév), Santamaria-Orlea (în evul mediu orasul Bódogasszonfalva), Ciopea (în evul mediu Csopol), Sanpetru (Szentpéterfalva sau Szentpéter), Ohaba de sub Piatra (în Evul Mediu Ohába, uneori Vajda-Ohába), Baiesti (Bajesd), Rau Alb (fostă mai mult Fejérviz), Maciesti (Maczesd), Coroiesti (în evul mediu mai mult Karulyos, Karulyosd de asemenea Károlyfalu), apoi Ponor, Mező- și Livadis (Hegyaljalivádia, Livád, Levád, Mező-Levád etc.) marchează punctele principale ale acestei moșii.
Dar si regiunile mai la sud de aceste locuri: Munții Retezat și Valea Jiulului, în mare parte din Evul Mediu, au aparținut cu siguranță cetatii Devei.
Prima mențiune scrisă a cetatii din Deva datează din 1269. Probabil că a început să fie construit după invazia tătarilor din 1241-42, la fel ca cetatile din Visegrád sau Sümeg. Localitatea în sine era amintit doar ca târg. Orașul actual a crescut încet: mai întâi un sat și apoi comuna, și abia la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost denumit oraș. Centrul său administrativ era, desigur, castelul, în fața lui cu Magna Curia și clădirile din jur și câteva case de pe Magheruta (Magyar utca). Apoi s-a extins si s-a format orașul Nou, iar mai incolo zona numită oraș bulgar (sau grecesc) în secolul al XVIII-lea.
De ce zona are doua nume, oraș bulgar sau grecesc? A fost fondată de bulgari, dar în secolul al XVIII-lea grecii, armenii și evreii erau cei mai implicați în comerț. La scurt timp după formarea cartierului, acolo s-au stabilit comercianți greci, așa că tradiția orală numește cartierul oraș grecesc (după negustori) sau oraș bulgar (după coloniști).
Deva se află pe un traseu important, fiind bine cunoscut faptul că Valea Mureşului a fost folosită de-a lungul secolelor de negustori şi diverse armate. Totuși, populația sa permanentă era mică, chiar și după mijlocul secolului al XIX-lea, mai mică decât cea a Sacarambului, unde se exploata minereului de aur.
Să urmarim o descriere a orașului și a cetatii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea:
„Este un oraș-târg populat cu locuitori maghiari, valahi și bulgari și capitala comitetului Hunedoarei, precum și a trezoreriei din zona. Nu există multe atracții în oraș; clădirea sa cea mai spectaculoasă este vechea biserică a reformaților, care este împrejmuită cu zid de piatră; in piata există o capelă catolica; iar pe malul Mureşului găsim o mare biserică şi mănăstire a franciscanilor bulgari, iar pe un deal găsim biserica şi cimitirul ortodocsilor. Turnul acestei din urmă biserici oferă o priveliște foarte frumoasă asupra orașului și a împrejurimilor sale pitorești. În capătul vestic al orașului se află conul de trahit, care se întinde aproape vertical, parțial în pădure și parțial în stâncă, al cărui vârf este încununat de ruinele pitorești ale cetatii Devei.
Contele Bethlen descrie în memoriile castelului de la Deva: „Castelul Devei a fost cea mai mare și cea mai bună cetate a Transilvaniei (în secolul al XVII-lea), și chiar aș putea spune că a fost cea mai bună cetate din toată Europa înainte de a inventa bombele.
Urcând un deal, ajungem la prima poarta de pază, care a fost construită în formă de turn și poate găzdui aproximativ 100 de soldati. Mai departe, ajungem la un podet, care s-a cioplit în stâncă, peste un șanț de 5 picioare adâncime și 6 picioare lățime. Apoi vine a doua poarta, care este ca prima, în cele din urmă mergând sub vreo boltă de 20 de brate lățime, ajungem în curtea castelului. Este rotund și are un diametru de aproximativ 50 de brate. În mijloc se află un rezervor de apă foarte mare, care este folosit pentru adăparea cailor și altor animale și în care se adună zăpada și apa de ploaie. În plus, în partea dreaptă și stângă a bazinului sunt două fântâni, din care se extrage apa cu ajutorul unei roți mari, rotită de boi. Aceste fântâni sunt foarte adânci și apa lor este foarte bună. În spatele curții castelului se află un gen de iaz cu pești în care sunt crescute multe țestoase mici de munte; lângă ea este un suport de crabi cu o mulțime de crabi. Întreaga întindere a castelului este ocupată de încăperi subterane, deasupra cărora se află depozite spațioase de alimente și grajduri în care se păstrează tot felul de alimente, cai și fiare. Pe cele patru colturi ale curtii castelului se afla o scara in spirala, prin care se ajunge in camerele si terasele din jurul curtii, acestea din urma fiind sus si dominand intreaga curte. Castelul este atât de solid construit din stâncă încât nici măcar nu observăm cel mai mic gol sau deschidere în zidurile lui. Terasa, care acoperă toată lungimea clădirii, este încă la fel de solidă și perfectă ca și cum tocmai ar fi fost finalizată, deși castelul a fost construit demult...
… .La sfârșitul secolului trecut, castelul a fost parțial demolat și apoi abandonat, restaurat din nou din 1829, dar nu solid și cu gust. Paza era făcută de un departament al armatei de frontieră, iar depozitele și apartamentul comandantului se aflau la poalele dealului. Trei ziduri de piatra, parțial direct pe stâncă, se întindeau pe deal de la poarta inferioară și înconjurau cetatea din vârful dealului, formând un dreptunghi alungit, obtuz; se spune că cetatea era legat printr-un coridor subteran cu domeniile de la poalele muntelui. Un drum destul de înclinat șerpuieste în jurul dealului și așa a urca pana la castelul. Unele dintre zidurile de piatră foarte groase, au fost reconstruite în 1844. Deși castelul restaurat avea o dimensiune mică, nu putea fi ocupata fără a sacrifica mulți oameni din cauza locației aproape inaccesibile.”
Oppidum Deva, încă din secolul al XV-lea, era destul de extins ca suprafata pentru vârsta sa, dar sărac. Văzând asta în 1449, János Hunyadi renunță la cele trei daruri pe care le primește în fiecare an de la oraș și renunta si la jumătate din census.
Între 1370 și 1444 a fost construită prima biserică din Deva (catolică), cu hramul Sfântul Nicolae. Este înconjurat de un zid și nu exclud posibilitatea ca in curtea bisericii să se fi odihnit oameni importanti, conform obiceiului epocii.
În 1553, János Török a învins trupele turcești care jefuiau în jurul Devei.
Pe la 1570, populația pur maghiară a Devei, împreună cu preotul său, András Sándor, care a devenit primul episcop al reformaților din Transilvania, s-a alăturat Reformei.
Până la 4 august 1603, în comitatul Hunedoarei a izbucnit o foamete uriașă, când au avut loc chiar și fapte de canibalism, la Jeledinti (Lozsád), Lapusnic (Laposnyak), Bobalna (Bábolna), Rapolt (Rápolt) sau Silvasu de Jos (Alsó-Szilvás). Nu era neobișnuit ca oamenii spânzurați să fie furați, în multe locuri erau plasați paznici în cimitire pentru a preveni furtul morților. Pielea de la incaltaminta, șei, tot felul de piei au fost înmuiate și consumate.
Sa urmarim cateva aspecte despre domeniu de pe vremea principelui Mihai Apafi (1661-1690): „Prințul Mihály Apaffi și-a gestionat moșiile in mod propriu. Fiecare avea câte un „praefectus”, ale cărui relatări au fost examinate de sârguincioasa prințesa Anna Bornemissza. Apaffi administra doar listele de vinuri, pivnițele și alte conturi care aveau legaturi cu aceastea. Domeniul din Deva a fost administrat de Péter Markos intre anii 1680-1689. Dădea în jur de 2-3.000 de forinti numerar curții domnești, în fiecare an. Cea mai mare mare parte provenea din vânzarea anumitor produse alimentare in piete și impozitele dupa carciumi (400 frt).
Cu toate acestea, si fieraria si turnatoria a făcut mulți bani, producând 8.000 de potcoave și 50.000 de caia pe an. Harlete, sape si pluguri se confectionau in numar mare. Principele ii invită pe fierarii din Deva să-i potcoveasca la herghelia. La răscumpărarea anuală a aurului, țiganii valahi obișnuiau să schimbe aici 50-60 greutati de praf de aur.
Urbariumul domeniului Devei, ca moșie domnească, a fost alcătuit în 1673 de László Ecsedy, care a fost și administratorul castelului pentru o scurtă perioadă.
Apartineau de Deva: orasul Deva, Santuhalm, Santandrei, Vetel, Herepeia, Bretelin, Lapusnic, Radulesti, Plai, Runcani, Banita, Lapugiul de Jos, Sedisor, Mihoiesti, Panc, Lasau, Lapugiu de Sus, Tisa, Batrina, Paulis, Chiscadaga, Lunca, Fizesd, Certej, Toplita, Valea-Brad, Grohot, Bulzesti, in total un oras si 54 de sate.
Pe domeniu erau 229 de iobagi. Animale: 99 de cai, 826 boi, 219 vitei, 691 de vaci, 881 oi, 798 porci si 32 de oi.
Erau fugari sau plecati pe alta mosie 99 de iobagi. Taxa dupa poarta era de 189 forinti, impozitul pe arabil (cereale, dijma) era de 49 forinti, dădeau 149 găini, 94 ½ găleți de unt, 13 găleți de vin roșu.
Cei mai multi iobagi erau la Deva in numar de 21. Primar a fost Ferenc Csorba, 1 viticultor calificat, un zidar, 1 soldat, si 1 cizmar burlac.
In doua locuri se cultiva vita de vie, in zonele numite Subcetate si Cikmal.
Pe bratul Cernei erau doua mori. Vama se lua in doua locuri: caruta incarcata 12 dinari, un bou 2 dinari, un berbec 1 dinar, doua oi 1 dinar, doi porci 3 dinari.
Si la brodul de peste raul Mures se lua taxa: caruta cu sase boi 8 dinari, 2 boi 4 dinari, persoana 1 dinar, calaret 2 dinari. Dupa fiecare vapor cu sare se luau 10 greutati de sare. Ceilelti se incadrau in tarifele stabilite pietonilor.
Numele iobagilor sunt unguresti, ca: Szőcs, Balog, Csorba, Seres, Katona, Vámos, Serfőző, Csáki. Insa si iobagii valahi din Buces sau Herepeia, ca Crisan, Dan, Muntean, Ursul, Popa semneaza in maghiara chitantele.
Tigani erau 23, toti valahi. S-au stabilit sub cetate. Ioan Hantal era voda fierarilor, iar Andrei Vitan a cuprarilor.
Arabilele sunt bune, pădurile nu sunt profitabile. Cresterea de albine a înflorit.
Asta spune sursa noastră. Au trecut două sute de ani de atunci. Egalitatea religiei și naționalităților a devenit lege, alte vederi au înlocuit trecutul, cetatea Devei este in ruina...”
La Deva, ca în orice alt oraș important din județ, meșteșugarii se organizau pe bresle. Breasla cizmarilor și a tabacarilor din Deva si-au primit diploma de la regele Carol al III-lea la 27 iunie 1720. In acel an, la Deva au lucrat 46 de cizmari și tăbăcari, 30 de maghiari și 16 români după naționalitate. În cadrul breslei, flăcăii și ucenicii aveau propriile reguli care le guvernau relația cu stăpânul și relația lor între ei. Interesantă este măsura valabila tuturor din breaslă, care îl obligă pe tânărul maestru să se căsătorească în termen de jumătate de an, altfel i s-a interzis să practice meșteșugul până la căsătorie.
Până la începutul secolului al XIX-lea, cei mai mulți meșteri din Transilvania și-au continuat meșteșugul în bresle. Meșteșugarilor care lucrează în bresle li s-a acordat anumite privilegii de către înaltul guvern, astfel încât să-si desfasoara activitatea in cadri legal.
În Principatul Transilvaniei, in 1823 s-a acordat frizerilor certificatul de breaslă la nivel național. Acestia practicau și medicina, deși nu avea diplomă de medicină, dar își exersau meseria numai in localitatile prestabilite.
În Transilvania, Marea Breaslă a Frizeriei era împărțită în unsprezece districte, iar fiecare district avea o conducere de breaslă controlată la nivel central.
Județul Hunyad a aparținut districtului al 11-lea, conform localităților astfel: Orastie (Szászváros) cu 3 ateliere, Deva (Déva) 2, Hunedoara (Vajdahunyad) 1, Hateg (Hátszeg) 1, Geoagiu (Algyógy) 1, Ilia (MarosilIlye) 1, Sacaramb (Szekeremb) 1, Baia de Cris (Körösbánya) 1, Halmagiu (Halmád) cu 1, Brad (Brád)cu 1atelier.
„Chirurgii nu pot fi împiedicați să țină cabinete și nici frizerii nu pot fi forțați să fie chirurgi. Toată lumea poate ține un atelier și, prin urmare, poate și ar trebui să fie într-o legătură socială strânsă. Chirurgii au grijă, ca frizerii sa nu se amestece in acte medicale.” (Cluj-Napoca, 5 mai 1823. Pataki Sámuel protomedicus.)
Lajos Magyar scria în decembrie 1877: „Pe pamantul natal al lui Ioan de Hunyad și Gábor Bethlen ne uitam dupa maghiari, așa cum căutam o persoană vie după invazia tătarilor”.
În urmă cu aproximativ 350 de ani, in orasul Deva nu locuia niciun valah, dar acest lucru nu exclude existența lor în județul Hunedoara.
În prima jumătate a secolului al XIII-lea, în județele Brașov, Hunedoara, Alba de Jos și Fagaraș erau puțini valahi, si pe atunci nu aveau reședință permanentă. Au migrat ici și colo cu animalele lor. La sfârșitul secolului, aflam despre nouă așezări permanente cu valahi. Până la mijlocul secolului al XIV-lea numarul lor a ajuns la 24. Cu cât turcii s-au extins în Balcani, cu atât mai multi valahi au venit și sau au fugit în zonele mai sigure ale Transilvaniei, Moldovei, Basarabiei și Valahiei.
Primele 4-5 familii au ajuns în Deva pe vremea lui Gábor Bethlen , iar odată cu noile afluxuri numarul lor a crescut, încât pe la 1640-1645 au cerut și au primit permisiunea de a construi o biserică. Acesta a fost în curând ridicata, dar a ars în jurul anului 1650 și apoi a fost ridicat altul. Preotul reformat de atunci avea un rol important, dar este suficient să știm că el a dat terenul cimitirului valahilor „graeci ritus” iar acestia erau obligați să plătească impozit. (2 zile de cosit sau 50 de denari). In 1662 deja exista o plângere impotriva valahilor că nu-și respectau partea din contract tocmita cu reformații.
Noua ne este suficient să tragem o concluzie, chiar dacă târziu, și să subliniem că ceea ce este un turn de biserică în actualul cimitir ortodox și românii mărturisesc că a fost prima biserică ortodoxă din Deva, a fost de fapt Greco-catolică, adică era o biserică „unită”. Iar cimitirul, chiar și pe hărțile Devei din 1885-87, scrie despre el: „Cimitir gr. cat.”
Centrul administrativ al Devei era în orașul bulgar înainte de impacarea austro-ungara (1867). Vechile denumiri ale străzilor dovedesc acest lucru, întrucât acolo era strada Cazarmii (Laktanya), între Vlahuța și T. Vladimirescu, (astăzi nu există) și strada Penitenciarului (Börtön) (mai incolo se numea Moara cu Aburi și Grivitei), fostul abator și fabrică de pâine ale orașului (Grigorescu). Există două variante ale existenței primăriei, dintre care una se afla într-o ruina de clădire in Piata Unirii (fosta Bercsényi tér). A doua variantă, mai plauzibila este, că primăria era in orașul bulgar undeva.
Mulți oameni nu știu că prima cazarma și strada cu acelasi nume se afla dincolo de calea ferată, aproape toată lumea crede că actuala școală de sportiva a fost prima cazarma. Prima mențiune scrisă a cazărmii din Deva datează din 1785, iar fosta școală, fosta cazarmă a Regimentului 4 de graniță, nu are 340 de ani. A fost construită ulterior, pe locul cimitirului armeno-catolic. Cazarma au fost numita de catre oamenii simpli „6-7”: circulă mai multe versiuni ale numelui, nu se știe deocamdată dacă numele unitatii era 67 sau a fost numit după durata ciclului de instructie (6 săptămâni). Moara era pe drumul spre Arad, dar a ars după al Doilea Război Mondial. Ca moara nu a mai activat, dar acolo s-a înființat ulterior fabrica de nasturi.
Acum aproape 400 de ani, Deva avea puține străzi: strada Csík, strada Kovács, strada Felszeg, strada Kis, strada Magyar, strada Malom, strada Piac, strada Város, strada Venecze, strada Zebernik.
Străzile din Deva au primit atunci denumiri rezonabile si logice, care se refereau fie la originea locuitorilor, fie la destinatia strazii. După locuitori cunoaștem în 1885 următoarele străzi: Magyar, Sváb, Székely, Oláh, Cigány. După activitate: Fabricii de cărămidă, Moara cu aburi, Şcolii, Spitalului, Poştei, Navei, Închisorii, Cazarmii, Bisericii, Cimitirului, Târgului. După direcția lor: Aradi, Hunyadi, Principala, etc.
Numele Magyar utca (Magheruta) și-a purtat numele timp de secole, până la începutul anilor 1920. Pârâul Magyaros curgea în mijlocul strazii, se varsa în bratul Cernei în jurul actualei tipografii Guttenberg. Pârâul Csenge cobora pe Patak utca (Calugareni), care se varsa în Cerna în Malom tér (azi nu este), la capătul de jos al Cigány utca (I. Creanga).
După o statistica din anul 1623 , pe Magheruta locuiau doar nobilii de atunci, pe nume: András Makray, Miklós Lakatos, András Nyíró, Benedek Balogh, István Varga, Ferenc Váradi (din Kéménd), Lőrinc Takács, Istvánné Szabó, János Nagy, Bálint Keőszeghy, Péter Literátus, Balázs Szabó, János Pattantyús, István Mészáros, Mihály Dédácsi, János Kozolai, Miklós Bánffy, Borbála Tompa Nagy, István Baczoni, Ilona Csergy Margit Jscántá, Litván Bánffy, István Baczoni, Ilona Csergy Margit Jscántá, Litván Bánffy, István Baczoni, Katalin Cseke, Márton Farkas și alții, sunt aproximativ 40 de case.
După aproape 280 de ani, multe din aceste nume au dispărut și au apărut altele ca: Feiler, Nádasdy, Bánffy, Solda, Kajcsa, László, Jaszenovits, Rónai, Dézsi, Klinnstein, Turkish, Klötz, Jager, Szabó János, Anderssen, Karl, Pista, , Hedgehog, Szilágyi, Glaub, Elges, Dragan, Lajkó, Váncsa, Goldsmith, Strnád, Nagy, Popik, Jancsó, Anderssen etc. Locul de proveniență: Aiud (Nagyenyed), Bucovat (Bukovec), Valdani-Italia, Calarasi-Cluj (Harasztos), Arad, Târgu Mureș, Turda, Kesinci (Keszince-Croatia), Szeged, Praid, Abrud (Abrudbánya), Debretin (Debrecen), Újezd-Cehia.
În 1680, strada Székely de atunci (între fostele străzi Lenin și Magyar) și partea inferioară a Víz utca (fostă Lenin) au fost numite Oraș Nou, așa că orașul a început să se extinda catre Santuhalm.
Orașul bulgar Deva a fost înființat în anii 1710-1711 de bulgarii veniți în Transilvania prin strâmtoarea Valcanului, de la Bredecin (?), Craiova, Târgu-Jiu, iar apoi dupa un scurt popas la Háteg, cu permisiunea comandantului militar de atunci al Devei, Steinville. După ce au obtinut anumite drepturi, au ajuns la Deva în 1712 sub conducerea a trei părinți monahali (Balázs Marinovich, Lukács Jovecherin, Antal Gungich) și în curând au început să-și construiască biserica și casele. Trebuia să plătească guvernului50 de forinți pe an. Până în 1848, avea autonomie.
După ce au obtinut aporbarea de așezare, de la Steinville, pe atunci comandantul cetatii, aceștia puteau alege să se stabilească între biserica valaha, teren deținută de fisc sau între Mureș și Cerna. Bulgarii, din cauza apropierii apei, au ales-o pe cea din urma. Bulgarii au reușit să se stabileasca, chiar dacă preoții franciscani ai vremii au lucrat impotriva lor. Deva și împrejurimile sale datorează mult existenței bulgarilor, în ceea ce privește dezvoltarea. Din păcate, la începutul secolului al XX-lea, doar doi dintre descendenții bulgarilor originari traiau, sotia lui în Károly Dobay, nascuta Erzsébet Kokellin în Deva și în Hunedoara (Vajdahunyad) un anume Jovanovics.
La început bulgarii au construit o mică biserică pe locul bisericii mănăstirii de astăzi, apoi în 1723 s-au apucat de actuala biserică. Sub biserică a fost construită o criptă, de la sanctuar până la intrare, unde au fost înmormântați cei mai instariti bulgari pentru 100 de forinți maghiari. Inundația din 1970 a afectat foarte mult biserica și cripta. În timpul lucrărilor de curățare și restaurare, s-a dezvăluit că nu toate nisele sicriilor din criptele de mult timp nefolosite, erau zidite. Apa a spălat si a scos rămășițele, era imposibil de ales din ce nisa veneau. Au fost adunați și apoi zidiți în 3-4 nise și ziditi. Situația este că nu doar nisele au fost zidate atunci, ci și accesul. Se spunea că accesul pe scări se facea din curte.
În 1738, o ciuma a domnit în Transilvania, Ungaria și Banat, care a făcut victime 30 de bulgari de seamă la Deva, iar cei mai săraci au fost grav afectați de marea secetă.
În 1742, bulgarilor li s-a permis să aducă cinci iobagi din străinătate. Locul lor de înmormântare, împreună cu simplii bulgari, era în preajma bisericii mănăstirii, unde puteau fi înmormântați și străini, daca plăteau 20 de forinți. Când locul de înmormântare a fost umplut, o nouă zonă a fost dată in chirie de grădinarul Zselezny și mai târziu de Frank Mátyás, vizavi de cazarma militară de atunci (acum școală sportivă), în strada Sáncz.
Si in spatele fostei scoli catolice (mai târziu un magazin cu autoservire este acum cantină pe strada Progresului) se afla la început cimitirul bulgar cu o mică capelă (construită de Lukács Bibics în 1735), care a încetat să mai existe în 1835-1840.
Primele case construite in orasul bulgar au fost a lui Lukács Bibics alias Kitripercsin și Mátyás Frankovich. Cele două case ale lui Bibics erau atât de puternice, încât a fost cumpărat ulterior definitiv de comitat pentru cazarmă militară. Mai întâi s-au stabilit 43 de familii bulgari, apoi încă 18.
Viața in dezvoltare a bulgarilor a fost intrerupta în 1756, când un incendiu a ars o mulțime de case din oraș, alături de magazine armenești.
În 1765, frații armeni pe nume Bosnyák au construit o capelă armeno-catolică mai mică pe piața Deva (unde se afla statuia Groza), care a fost demolată în 1886. In capela si in jurul ei au fost inmormantati peste 22 de persoane. Nu există nicio consemnare că acestea ar fi fost îndepărtate la demolarea capelei, așa că nu este exclusă posibilitatea ca acestea să se afle și astăzi acolo.
Prima Liturghie a avut loc la 1 ianuarie 1767, dar înainte de aceasta trei persoane importante fuseseră înmormântate în cripta capelei (data înmormântării între paranteze): David Eberard de Beckard, comandantul militar al Devei, Dominika Mitrovits (16 aprilie 1766), Simon Péter ( 05.11.1766). Au urmat apoi: Katalin Bosnyák (24.11.1770), Mária Kokelin (17.12.1770), Tódor Bosnyák (27.03.1772), Anna Bosnyák (soţia lui Márton, 05.06.1775), Anna Mária, fiica lui Károly Borwicz, maior al Regimentului Laszky și Comandant al Cetatii (22.04.1779), Mária Kokelin (27.09.1779), Fiica lui Mátyás Dominika-Mitrovits (14.12.1782), Văduva Magdolna Buda (16.01.1785), Pál Ponori, notarul-șef al comitatului (23.10.1787), Lukács Lengyel la vârsta de 60 de ani și fiul său Manó „in fummo suffocati” (22.02.1808).
Curând dupa demolarea capelei armano-catolice a încetat să mai existe si capela Haller, din fata Magnei Curia. Din păcate, nu detinem o imagine completă a acestuia din urmă. Doar turela poate fi văzută în imaginile contemporane.
În 1766, un negustor armean pe nume Albert Gergely deschide prima mină de cupru din Deva.
În 1780, o armată uriașă de lăcuste a sosit din Valahia în Transilvania. Pe 27 august a ajuns la hotarele Devei, distrugând toate culturile. Amploarea invaziei se reflectă în faptul că oamenii au adunat și ars aproximativ 80.000 de metri cubi de lăcuste.
La 8 noiembrie 1784 rebelii lui Horea i-au incendiat maiorului Ádám Ribiczey, dar fiind alungați de locuitori și nobili, nu au mai putut face pagube localitate. Într-o ședință ținută la 10 ianuarie 1785, consiliul de conducere al comitatului Hunedoara a discutat despre cererea țiganilor, care au cerut răsplată pentru inmormantarea cadavrelor a 108 insurgenți căzuți în atacul asupra orașului Deva. Consiliul a respins cererea pe motiv că toată lumea este obligată să acționeze gratuit în interes public în caz de necesitate. Într-o ședință din 16 ianuarie, a respins cererea călăului comitetului al lui Grantsa Antoni, care a primit doar 60 de forinți pentru executarea a 56 de rasculati și înmormântarea a 97 de persoane care au murit din alte cauze în închisoare, și a cerut plata restanțelor.
Pe 8-9 februarie 1849, Bem József se afla la Deva, moment în care a avut loc bătălia de la Piski. După ce Bem a alungat armatele austriece și ruse din aproape toată Transilvania în februarie și martie 1849, a încredințat colonelului Forró încercuirea și atacarea cetatii de la Deva. Acesta a ocupat orașul și dealurile din jur cu aproximativ 2.000 de oameni și 6 tunuri, apoi l-a somat pe comandantul castelului, locotenent major Kudlich, să predea cetatea. Kudlich a refuzat somatia și drepta raspuns a tras cu tunurile asupra soldatilor care ocupau inaltimile din jurul cetatii. Fara artilerie grea Forró nu putea realiza mare lucru, asa ca a tinut cetatea incercuita, sub asediu.
Astfel, paza cetatii a ramas în curând fara hrană și a fost forțat să se predea pe 27 mai. Ungurii au ocupat castelul și au adus proviziile necesare. După câteva săptămâni însă, nu s-a știut dacă din neglijență sau trădare, magazia prafului de pusca a explodat și a îngropat majoritatea soldatilor sub ruine (13 august 1849). Astazi vedem doar ruinele cetatii de la explozia din 1849...
Surse:
1. Sólyom-Fekete Ferenc, 1 oct. 1839. Oradea Mare – 1906. augusztus 2, Deva, catolic, pres, Tribunalului, I. Sotie: Szakács Karolina (1835-1880), II. Sotie Véghső Mária (1856-1908), greco-catolica
2. https://www.arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/Csanki-csanki-dezso-magyarorszag-tortenelmi-foldrajza-a-hunyadiak-koraban-1/v-kotet-8B81/hunyadvarmegye-8B9B/i-8BA0/
3. Deva: 1850-2129 locuitori, (1038 romani-517 maghiari-255 germani), Sacaramb: 1850-2742 locuitori (1292 romani-142 maghiari-1276 germani), Pallas Lexikon
4. A Magyar Történelmi Társulat, Hunyadmegye 1887. évi jul.24-27-iki vidéki kirándúlása Déva városába és Hunyad vármegyébe, szerkeszti Szilágy Sándor, Budapest 1887, A M.T.Akadémia Könyvkadó Hivatala, pagina 12 si 102.
5. Hunyadmegye, pag. 9.
6. Hunyadmegyei Történelmi és Régészeti Társasaság (in continuare HTRT), szerkeszti dr. Veress Endre, Déva, Nyomtatott Hirsch Adolf Könyvnyomdájában, 1902, pag. 105.
Thallóczy Lajos, Déva és vidéke kétszáz év előtt,
7. Hunyadi Album, szerkesztették Szabó Endre és Szathmáry György, Budapest, Atheneum R. Társ. Könyvnyomdája, 1878, pag. 47-48.
8. Vö. Sóós Antal, Hunyad megyei czéhdiplomák, HTRT, Budapest, Franklin-Társulat könyvnyomdája, 1888, pag. 100-107.
9. https://www.3szek.ro/load/cikk/43027/a_borbelycehek_megalakulasa_erdelyben
10. Hunyadi Album, pag. 11.
11. A magyarság és az oláh incolatus Hunyadban, dr. Sólyom-Fekete Ferenc, HTRT, Budapest, Az Atheneum R. Társ. Könyvnyomdája, 1882, pag. 38, 41 si 53-78.
12. Botos László, Út a trianoni békeparancshoz, 4. fejezet, Az oláhok rövid történelme.
13. HTRT, szerkesztette Kun Robert, Budapest, Franklin-Társulat Könyvnyomdája, 1888, pag. 88-89.
14. Registrele catolice (1857-1920) si reformate din Deva (1903-1920)
15. Issekutz Antal, Adatok Déva XVIII. századi történetéhez, HTRT, Hirsch Adolf Könyvnyomdája, 1902, pag. 78.
16. Dr. Márki Sándor, Hunyadvármegye története, 1902, Déva, Hirsch Adolf Könyvnyomdája, pag. 80-83
17. A Hunyadmegyei Történelmi és Régészeti Társulat évkönyve, Déva, 1899, pag. 67-69 si 108
18. Siess Lajos tudósításai, fordította Jeanplong József, A Hóra-világ Hunyadmegyében, pag. 95.
19. Vö. HRTR, 1885-1886, negyedik kötet, kiadva 1888-ban, Budapest, Franklin Társulat, pag. 62.