Geoagiu 1848-49
Gazeta Transilvaniei, octombrie 1906 (Anul 69, nr. 217-240)1906-10-08 / nr. 223
LUNIA SANGEROASA.
Sub titlul acesta îşi publică d-l Sándor József discursul pe care l-a rostit la 24 Sept. a. c. în calitate de prim-secretar al societăţii culturale „,Emke“, cu ocasiunea desvălirei monumentului ridicat la mormântul din Geoagiu al Maghiarilor-martiri din 1848—49. Monumentul acesta făcut din granit de Hunedoara a fost ridicat pe cheltuiala soc. „Emke“ şi a ministeriului de agricultură în curtea şcoalei agricole r. u. înfiinţate pentru Săcui de cătră „Emke“ din fundaţiunea contelui Gotthard Kun şi la desvălirea lui solemnă au asistat: comitetul de control al şcoalei care îşi are reşedinţa în Cluj, vicespanul şi reprezentanţa comitatului Hunedoara, o delegaţie a colegiului Kun din Orăştie, un public numeros din localitate şi împrejurime, personalul didactic al şcoalei agricole şi elevii.
Am promis că vom reveni asupra acestui discurs, căci este un document viu despre faptul cum urmează domnii de la „Emke“ sfatul dat mai deunăzi de un bărbat apreciat al lor, Hentaller, care publicând în „Egyetértés“ memoriile lui Czekus de la 1848/49, a suprimat detailurile luptelor, motivându-o aceasta cu necesitatea de a nu se rupe din nou rănile de abia cicatrisate. Iată discursul lui Sándor:
»Adunarea naţională română« ţinută la 15 Marti 1848 în Blaj, pe câmpul libertăţii, care a avut caracter bisericesc fiind prezidată de doi episcopi, a pus jurământ »pe Dumnezeul viu, Tatăl, Fiul şi Duhul ,sfânt«, că »se va năzui întotdeauna a ţine naţiunea română pe calea dreptăţii şi a dreptului. Va respecta toate naţiunile Ardealului... Nu va face încercare de a asupri pe cineva...va coopera după putinţă la ştergerea iobăgiei, la liberarea industriei şi comerciului, la apărarea dreptului, la promovarea umanităţii,a naţiunei române şi a patriei«. Cei ce erau de faţă la adunareau strigat cu mânile ridicate spre ceriu: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mi dea sufletului mântuirea vecinică. Amin.”
Care este totuşi cauza, că după acest mare jurământ, la câteva luni au urmat scene atât de sângeroase, după cum arată şi acest monument?
Cauza este duşmanul de 400 ani, camarilla, care a indus în eroare pe bunul şi blândul Ferdinand V., a aţîţat naţionalităţile din ţară şi a pus în linie de bătaie contra noastră armata, pe care din sânge comun şi din bani comuni o susţinem şi noi în interesul libertăţii naţiunei faţă cu duşmanul extern.
Şi Ungurii erau credincioşi regelui lor şi n’au avut decât marea greşală, că prin proclamarea uniunei şi liberarea iobăgimei s’au întărit în unitate şi societate şi aceasta era un ghimpe în ochii asupritorilor noştri de 400 ani.
Iată de ce au pus Ungaria sub legile dreptului marţial, în interesul »ordinei şi păcii« a »siguranţei personale şi a averii« şi sub titlul de »a evita grozăveniile războiului civil«, cu toate că legile noastre nu cunosc starea de asediu şi încât pentru noi nici nu era nevoie de aşa ceva, şi în sfârşit după 433 lupte, în timp de un an şi jumătate, numai aşa ne-au putut birui, că au chemat pe Muscali, naţiunea cea mai iubitoare de libertate din lume.
In acest timp, la 16 Sept. 1848 au improvizat la Blaj o nouă adunare naţională română şi în înţelegere cu „General-Commando“ din Sibiiu au enunţat, că toţi bărbaţii de 17—50 ani să ia arma, după model roman, dar nu cu virtuţi romane, îi împarte în legiuni, in fruntea cărora s’au pus prefecţi, tribuni, centurioni, şi decurioni, fiind supuşi ordinelor comandei generale din Sibiu.
Baronul Anton Puchner pe baza aceasta a intrat în contact cu comitetul ales în acea adunare, cărora le-a dat câte 100 florini salar pe lună și la începutul lui Octomvrie au constituit împreună »Pacifikations-Ausschuss«-ul, care avea problema a »dezarma« cu ajutorul gloatelor române pe Maghiarii ce se luptau pentru drepturile lor legale. Au dat poporului arme, bani şi conducători militari şi la încadrat ca »al 33-lea corp al imperiului« dându-i la 17 Octomvrie următorul ordin: »Toate satele şi oraşele să recenseze pe toţi bărbaţii capabili de arme, să-i înarmeze cu puşti, lănci, coase, furcoaie... Dacă în apropiere se află cavalerie sau infanterie împărătească, insurgenţii să se unească cu ei... Duşmanii ce rămân pe urmă, dacă nu sunt răniţi, trebue dezarmaţi, iar dacă se împotrivesc trebue ucişi. Năvălind în sate, să producă frică şi groază, şi dacă nu se poate altfel, să incendieze satele«.
La 25 Octomvrie s’a dat ordin, ca atât pe insurgenţi, cât şi pe cei împărăteşti să-i aprovizioneze din rechiziţii.
Cel ce cunoaşte psichologia mulţimei şi ştie că omul din masse este alt om, decât individul responsabil, putea să ştie că poporul saturat cu fantaziile dacoromâne şi cu bunătăţile împărţirii pământului se va deda la cruzimi teribile, pentru cari responsabilitatea cade în sarcina comandei generale şi a conducătorilor civili.
La 14 Octomvrie s’a pornit de fapt »pacificaţia« în satul Sângătin din comitatul Albei inferioare, unde 140 de maghiari , bărbaţi, femei, bătrâni, copii ce se predaseră pe cuvântul de onoare, după ce bărbaţii depuseră armele, au fost măcelăriţi în mijlocul satului incendiat. Şi aceasta a mers aşa înainte, la 22 Octomvrie a fost pustiită Baia de Criş, la 23 Zlatna, cu care ocaziune chiar şi femeile omorau pe femeile maghiare, tocându-le în cap cu sapa; au urmat apoi toate comunele podgoriei înfloritoare.
(Va urma).
Gazeta Transilvaniei, octombrie 1906 (Anul 69, nr. 217-240)1906-10-10 / nr. 224
Lunia sângeroasă. Urmare.
Degeaba răcnește acum Puchner după măcelul de la Zlatna: „O mein Gott! mein Gott! zu welchen Schandthaten werdeich von diesen hohen Herren missbrauchtwerden!”O, Doamne, Doamne, la ce infamii voiu fi eu întrebuinţat de cătră aceşti domni mari, adecă guvernul din Viena. Degeaba ameninţă, că jumătate din tunurile sale le va îndrepta contra insurgenţilor. Căci la 28 octomvrie măcelăresc în Cricău 200 prisonieri maghiari adunaţi în aceastăcomună, se devastează Cucerdea, Grindul şi Felvinţul, iar la 8 ianuarie orfanul Aiud ajunge soarea cea mai teribilă.
Degeaba lansează acum Puchner alteordine, în cari zice: »Aceste devastări inutile, urmate de măcelurile cele mai grozave, prostituesc umanitatea şi provoacă scârbă legitimă în toţi cei ce cugetă omeneşte«, căci de la mijlocul lui Oct. pănă la sfârşitul lui Febr., tot Ardealul se încinge în flăcări, îngerul morţii se arată pe malurile Someşului, a Mureşului de mijloc şi de jos, pe Târnave şi afluenţi, în comunele din munţi, şi comitatele Alba inferioară, Zarandul, Turda, Cojocna, Târnava-mică şi Solnoc-Dobâca se prefac într’un mare cimiter. Şi apoi la 8 Mai, vine rândul Roşiei şi Abrudului, când văzând măcelurile, însuşi Iancu, primul între ei, exclamă: »Ajung omorurile, căci îmi înghioţa sângele în vine“. Sălbătăcia este aşa de mare încât în Benedic (Boros-Benedek) 150 de bărbaţi, femei şi copii, după ce s-au predat preotului valah, totuşi au fost duşi în ziua de Bobotează pe marginea unei vâlcele şi tocaţi în cap. Aceştia văzând pe preotul îmbrăcat în odăjdii cu crucealui Iisus, mergând să sfinţască casele, îl implorează, iar el răspunde: »Nu vedeţi, că am slujbă sfântă şi n’am timp să mă ocup de voi?« Şi vecinic caracteristică va rămâne enunciaţiunea generalului i. r. Gedeon rostită la 5 Novembrie în Sibiiu în faţa comitetului, zicând, că regretă că insurgenţii au săvârşit atâtea cruzimi, căci de la M. Oşorheiu întorcându-se la Sibiiu, pe lângă drumuri peste tot locul a văzut cadavre neingropate!...
In epoca aceasta a devastărilor şi comitatul Hunedoarei şi-a luat partea, deşi nu in măsura, ca la 1784 când cu pustiirile lui Horia, sau ca în măsura celorlalte comitate vecine, dar şî-a luat şi el partea sub titlul luptelor ce s’au dat aici, a groazei de a fi ocupaţi de insurgenţi şi a devastării directe.
Indată la 19 Octomvrie, maiorul Rieber, vrednicul tovarăş al lui Urban, comandantul regimentului 1 românesc din Orlat cu soldaţii săi şi cu insurgenţii prefectului Solomon a ocupat Deva. Tabăra maghiară din Arad trimite în diferite rânduri trupe contra lor pe valea Mureşului, căpitanul Asztalos cu o parte a trupelor de asediu din Arad la 16 Noemvrie şi 2 Decemvrie la Şoimuş şi Zam îi şi risipeştepe insurgenţi, ba înaintând până la Deva, îl pune pe fugă chiar şi pe maiorul Riebel.
Trei zile după învingerea de la Şoimuş, la 19 Noemvrie a urmat devastarea Geoagiului, această comună, care odinioară ca târguşor a fost al Huneadeştilor, apoi al regelui naţional Ioan Szapolya, şi de la dânsul l’a căpătat împreună cu 20 sate din împrejurime comandantul său cel mai credincios, Gotthard I. Kun căzut pe câmpul de bătaie.
In acea zi a fost când comitetul, forţat de comanda generală într’o proclamaţie a atras atenţia poporului aţîţat asupra „judecătorului suprem“.Calendarul de la 48 de altmintrea se potriveşte cu desăvârşire cu cel din anul curent.
Pastorul reformat din Geoagiu, Iosif Bocz de Köpecz în ziua amintită a dat ordin clişierului din San Paul, ca să tragă clopotele pentru serviciul divin obişnuit de Luni. Clisierul pleca şi nu peste mult se auzi un singur dongănit al clopotului celui mare şi apoi — tăcere. Imediat se arată clisierul, ţinând in mână limba clopotului, care s’a rupt pe neaşteptate. Clisierul ţinindu-o aşa zise: »Părinte, asta e o piază rea«.
»Adevărat, asta e o piază rea«, răspunse pastorul, şi ridicându-şi mână spre rugăciune, a trimis un adânc oftat la ceriu, apoi din curte întră în casă.
O oră după această scenă, întră încurte o chiriaşă şi gâfăind îi spuse soţiei pastorului, că tabăra valahă a năvălit în sat, în Felszeg îi omoară deja pe Unguri, să fugă care pe unde apucă. Soţia pastorului încredinţa cu mare prezenţă de spirit chiriaşei pe fiică-sa de 11 ani şi pe fiul de 9 ani, pe martorul acestora încă înviaţă şi prezent la această solemnitate, domnul Dr. Iosif Bocz, medic primar pensionar al spitalului comit, al Albei inf., de la care am primit o parte a datelor, apoi a intrat în casă după bărbatul său şi după copilul de 5 ani.
Ce s’a întâmplat după aceea, ni-o povesteşte acest monument. De mai multe zile se svonise, că feciorul preotului din Balşa ar fi adunat pe Moţii din munţi, locuitori tocmai ai celor 20 comune aparţinătoare Geoagiului, ar fi încunjurat satul, ar fi sechestrat podul pe Mureş şi ar fi pus străji la fiecare casă de ale Ungurilor şi a lăsat vorbă Românilor din Geoagiu, că va omorî pe oricine, care ar apăra ori ascunde pe vr’un Ungur.
(Va urma)
Gazeta Transilvaniei, octombrie 1906 (Anul 69, nr. 217-240)1906-10-11 / nr. 225
Lunia sângeroasă. — Urmare.
Invasarii au devastat şi jefuit biserica zidită încă înainte de reformaţiune, locuinţa pastorului, şcoala aflătoare în bune condiţiuni, au destrămat castelul contelui Kun şi toate acaretele economice, peste tot, toate casele Ungurilor, ridicând şi uşile şi ferestrile şi ucizând pe toţi, cari le veniau în cale. Au jefuit, şi sculele bisericei lui Isus împreună cu documentele străbune ale familiei contelui Kun şi cu tablourile familiare foarte preţioase.
Aşa au păţit-o şi ceilalţi proprietari, cari însă în mare parte s’au refugiat, căci le era încă in viuă amintire devastarea dela 1784 a Geoagiului săvârşită de oamenii lui Horia, tot Munteni. In pivniţele domnilor maghiari curgea vinul pănă la genunchi şi lăncerii furioşi erau beţi.
Câţi Unguri au omorît cu acest prilegiu, nu se poate constata cu siguranţă, după anii 85. Atâta este neîndoios, că pastorul a fost ucis împreună cu soţia sa, Maria Szabó şi cu copilaşul amintit, Ştefan, pe care l’au găsit în moara din piaţă unde fusese dat de mamă-sa în grija morăriţei. Băiatul a fost târât de aici aşa cum l’au găsit, ţinând în mână o scrijeluţă de pită şi punându-i puşca în tâmplă l’au împuşcat pe dindărăt (!) Au ucis şi pe învăţătorul-cantor Efraim Keresztes, pe administratorul (samădău), pe bietul clopotar şi pe amploiaţii curţii contelui Gotthard Kun, pe o femeie, căreia îi zicea »Zsuzsa néni«, un număr de vreo 17 reformaţi şi alţi Unguri, ale căror cadavre le-au aruncat în fântâna din curtea castelului Kun, turnând peste ele var nestins pe când cadavrele celor ucişi în Felszeg şi alte părţi, le-au îngropat, după împrejurări. La mormântul lor contele Gotthard Kun a plantat un plop, podoabă şi azi înmijlocul acestei curţi. Un septuagenar cunumele Sinszky s’a rugat să-l miluiască, căci tot nu are mult de trăit , cu toate acestea l’au tocat în cap cu securea. Insuşi contele Gotthard Kun, care în Iunie fusese numit fişpan de cătră palatinul, a scăpat numai aşa, că din întâmplare era absent şi sosind a doua sau a treia zi, îndrum a aflat, că podul de peste Mureş e sechestrat, castelul său jefuit şi Ungurii măcelăriţi pănă într’unul.
A doua sau a treia zi a sosit din Deva armata regulară de linie, care astrîns pe cei rămaşi in viaţă şi i-a transportat cu escortă numeroasă la Deva sau Orăştie. Feciorul preotului din Balşa a trimis şi la Bocainţ o ceată de lănceri şi a devastat în Gialmar curtea familiei Berivoy. Tabăra lui aparţinea după toate probabilităţile armatei lui Axente.
Aici trebue să relevez spre onoarea locuitorilor valahi din Geoagiu, că atât după mărturia contelui Gotthard Kun, cât şi după mărturia bătrânilor încă în viaţă, poporul geoagean n'a luat parte la jaf şi măcel, ci din contră, în cea mai mare parte fugiau de la faţa locului făcându-şi cruce. Ei au avertizat înainte pe Unguri, mai ales femeile, şi tot o Româncă a fost şi aceea, care a scăpat pe cei doi copii. Ea i-a dus dincolo de părăul morii şi i-a ascuns în podul întunecos al unei case cu paie, şi pe când casa îi era plină de lânceri valahi, pe la miezul nopţii i-a coborît tiptil şi conducându-i prin vie peste deal, i-a ascuns într’o tufă, făgăduind că se va întoarce cu mâncare. N’a putut însăsă se întoarcă, poate au omorît-o şi pe dânsa pentru că a salvat copiii, ori i-a fost teamă că o vor descoperi. Oricum a fost, amintirea ei fie binecuvântată şi să găsească mântuire vecinică în faţa lui Dumnezeu. Numele ei era Sanda. Cei doi copii au pribegit pănă a treia zi, chinuiţi de foame şi sete, cu frica de moarte în sin, pănă ce luând drumul spre Homorod, au îndrăsnit să între într’o casă de pădurar, unde au dat de vr’o 7—8 Unguroaice refugiate, cu cari apoi s’au dus la Geoagiu, de unde sub protecţia armatei au fost transportaţi la Deva.
In Geoagiu au mai făcut Muntenii o încercare la 23 Iunie 1849, când tăbărând în, comună au jefuit toate bucatele şi voiau să năvălească şi la Orăştie, dar căpitanul Frits cu vânătorii organizaţi de dânsul şi cu Săcuii sosiţi acolo, săpând un şanţ pe malul din Gealmar, a respins pe Mocanii ce erau postaţi pe partea Geoagiului şi trăgeau focuri dintr’o cârciumă. Cu acest prilegiu, fiul căpitanului, un băiat de 15—16 ani trăgând un tun lângă grădina Berivoy, a ucis şi rănit pe mai mulţi dintre agresori, punând capăt astfel unei nouă năvăliri. (Va urma).
Gazeta Transilvaniei, octombrie 1906 (Anul 69, nr. 217-240)1906-10-12 / nr. 226
Lunia sângeroasă. — Fine.
Poate nu va fi fără interes, a aminti, că pe lângă Geoagiu şi Bocainţa, şi în Haţeg popa valah a pus 15 Unguri legaţi pe marginea unei groape (árok) şi punând să-i toace în cap rând pe rând câte cu o lance, au căzut (sic) astfel în valurile Streiului. Felul acesta de executare s’a practicat dealtmintrea şi în alte părţi de cătră insurgenţi. S’a pustiit Ilia Mureşană, locul natal al voivodului Bethlen Gábor, Rapoltul, Peşteşul, unde s’a ucis deasemenea pastorul reformat Magyari Ferencz. In Mintiea au jefuit castelul, au străpuns tablourile familiare, dar de conţii Gyulay, pictaţi în uniforme militare austriace, n’au îndrăsnitsă se atingă. — Orăştia a atacat-o la 5 ianuarie subprefectul Popovici din Sebeşul săsesc, cu tabăra sa şi în scurt timp a rechiziţionat 9000 florini, dar comanda militară din Sibiiu, citându-i la sine, i-a confiscat banii. Suma aceasta au adunat-o dealtmintrea Ungurii refugiaţi din provincie, cărora insurgenţii le cereau capul, între aceştia era şi Kun Farkas din Geoagiu, tatăl poetului Ştefan, de curând repausat, silit fiind el singur să plătească 2000 florini. La 5 Februarie noaptea, prefectul Solomon a atacat Deva cu tabăra sa compusă din 6000 oameni, dar baronul Kemény Farkas alarmându-şi în pripă honvezii ce dormiau, i-a risipit, rănind foarte mulţi şi omorând 200. Patru zile după aceea a urmat glorioasa luptă de la Piski, unde honvezii cari au atacat podul, fură primiţi cu batiste albe şi numai după ce au sosit la faţa locului au băgat de seamă că sunt traşi pe sfoară.
Iac’aşa a fost epoca dela 1848/49, răutatea omenească s’a deslănţuit şi nu cunoştea umanism, nici convenţiune de Geneva (!). S’a început cu măcelurile valahe şi s’a terminat cu Haynau. Nu eră atunci în vigoare dreptul de răsboiu, ci principiu bellum omnium contra omnes, şi tot ce au săvârşit massele, aparţine sferei dreptului penal ordinar.
Şi care a fost rezultatul? Ceea ce naţiunea maghiară voia prin legislaţia dela 1848, iată în liniamente fundamentale s’a realizat. Avem guvern parlamentar, ministeriu responsabil ungar, reprezentanţă poporală democratică, iar lărgirea cadrelor— credem în Dumnezeu — va da ceea ce mai lipseşte.
Iar din fantazia dacoromână şi din Eldoradul împărţirei pământurilor nu s’a ales nimica. După ce a trecut răsboiul pentru libertate, a urmat noaptea absolutismului peste toţi locuitorii ţării. Conducătorii insurgenţilor valahi s’au refugiat în ţara românească, ori au căpătat de la asupritori câte o slujbuliţă nemţească. Pe Axentie, cel mai sanguinar dintre ei, care punea vina devastării Aiudului pe tabăra căpitanului c. r. Gratze dela Sebeş şi pe iniferentismul colonelului Lusenau, l’au desarmat, l’au dus în faţa tribunalului miliiar, l’au condamnat la două luni şi apoi a căpătat o milă de 650 florini din fondările grădinilor regale. »Gazeta Transilvaniei« de la 1849 au oprit-o şi feldmareşal locotenentul Wohlgemuth a dat de ştirecă »preoţimea română nu o consideră de o organizaţie, a cărei chemare să fie amestecul în trebile politice«. Şi cel ce era primul între ei, Avram Iancu, »regele munţilor« a fost isgonit din Viena, apoi în piaţa Hălmagiului şi pe urmă în Alba-Iulia arestat, aruncat în temniţă, băgat în lanţuri şi supraveghiatorul temniţei Höhn...l’a pălmuit. Sufletul tribunului poporal insultat s’a întunecat şi pribegind prin munţi, teatrul de odinioară al acţiunei sale, căuta cu predilecţie pe Maghiari şi zicea cu resignare: »Poporul meu a fost nebunul Neamţului, iar eu al poporului meu«, şi după cum spun martori vrednici decredinţă, cânta cu glas tare : »Hazádnak rendületlenül«.
Cântecul acesta, care iată că după 59 ani se intonează şi pe mormântul martirilor din Geoagiu, cam în clipa morţii lor, desigur credeau, că Ungurii au perit pentru totdeauna. Dar nu, căci iată deasupra mormântului se înalţă un monument comemorativ. Ungurii din Geoagiu iarăşi prosperează, în castelul devastat răsunăcorul elevilor săcui, iar în biserica Domnului din nou răsună clopotul.
Aceasta a făcut-o contele Gotthard Kun, pe care în Oct. 7. 1851 l-au condamnat la moarte prin ştreang, dar după 6 ani de robie în cetatea Komarom, întorcându-se acasă, a restaurat moşia străbună, în vechiul castel a instalat pentru credincioşi un oratoriu, apoi a restaurat biserica, în care dela 1857 Dáné Mózes, urmaşul lui Köpeczi Bocz Jozsef, propovăduia, că este Dumnezeu şi înviere. Unde era podul trecător al Geoagiului, astăzi se ridică un pod de fier, pe care nui-l maipoate nimeni aşa uşor închide dinaintea Ungurilor şi clopotul din Orăştie aduce pănă aici pe aripile vântului rugăciunea tinerimei dela înfloritorul colegiu al lui Kun.
Aşa merge înainte prin văi şi pe câmpii redeşteptarea victorioasă a Ungurilorşi ceea ce mai este de aşteptat, este osânda păcătoşilor. Căci Dumnezeu, »judecătorul suprem« va cere în samă jurământul pus pe numele lui şi pe vecinica mântuire, sângele celor nevinovaţi pe cruce, vaietele copiilor şi suspinele femeilor, el nu cunoaşte devize politice ori sociale, numai milă, dreptate şi îndurare. Şi este scris că: milă de la dânsul numai cel milostiv poate aştepta. (Mat. V. 7.)